EFICIENȚA PEDEPSELOR ȘI RECOMPENSELOR

ÎN REZOLVAREA SITUAȚIILOR CONFLICTUALE

Prof. Maria-Lavinia Moldovan

Liceul Tehnologic Băicoi

Rezumat

Pedepsele și recompensele au rolul „de a regla” conflictele școlare ce intervin în momentul refuzului elevului de a învăta, chiar dacă profesorul oferă cele mai bune mijloace de a adecva câmpul educativ școlar la propriile interese ale educabilului. Pentru a urmări eficiența pedepselor și recompenselor în rezolvarea conflictului, trebuie să fixăm câteva coordonate ale comportamentului profesorului, plecând de la comunicarea clară a regulilor, corectitudinea în momentul deciderii, apropierea dintre el și elevi și finalizând cu implicarea întregului colectiv în rezolvarea situației de criză.

Cuvinte cheie: pedepse, recompense, educație, conflict

Argument

Activitatea cadrului didactic contemporan este adesea privită simplist, fiind caracterizată prin nu mai mult de două, trei constante ce însumează trunchiat strădaniile lui. Nu de puține ori, profesorul este fie „bun”, fie „prost″, el explică „bine” sau nu, pune note mici sau note mari. Lucrarea de față urmărește mecanismele fine ale gestionării conflictelor într-un mod productiv, vizând beneficiile, dar și neajunsurile aplicării recompenselor și pedepselor în conflictele din sala de clasa. În felul acesta, subliniem multiplele responsabilitati și valențe ale meseriei de cadru didactic. Indiferent de natura procesului instructiv-educativ, conflictele apar adesea și este de datoria profesorului să găsesca cele mai bune resorturi pentru aplanarea lor rapidă, dar și eficientă pe termen cât mai lung. Excludem din start posibilitatea profesorului de nepăsare, de ignoare mecanică a problemelor aparute pentru că nu fac obiectul studiului prezent. Alegem să ne concentrăm atenția asupra eficienței pedepselor și a recompenselor, plecând de la premisele ca elevii intră în sala de clasă având datoria de a învăța și că tot ce li se predă este adecvat vârstei și intereselor lor.

În ceea ce privește pedepsele, există câteva direcții pentru a fi eficiente: corelarea cu particularitățile comportamentale și emotionale ale elevului, respectarea reglementărilor legale în vigoare, respectarea tradiției școlii. Totodată, trebuie avută în vedere evitarea acelor tipuri de pedeapsă care au posibile efecte secundare negative.

Recompensele au ca principal rol întărirea motivației elevilor și pot fi utilizate adesea în controlul clasei. Ele pot fi de natură externă: premii, diplome, note, laude. Cele interne, ce vizează sentimente de curiozitate, de dragoste de carte, de satisfactie față de lucrul bine făcut. Ele nu sunt la îndemâna cadrului didactic, construindu-se în timp de multe ori și urmând un plan riguros.

Introducere

Un profesor care este informat, trăieste în realitatea în care trăiesc și elevii săi și cunoaște strategiile de soluționare a conflictelor reușește să își indeplineasca obiectivul major: acela de a motiva elevii pentru a învăța. Gestionarea cu succes a pedepselor și a recompenselor presupune atât cunoașterea lor în sine, a efectelor acestora pe termen scurt, dar și pe termen lung, cât și modalitatea cea mai bună de aplicare. La o privire atentă, o cunoaștere temeinica a subiectului ales devine crucială în activitatea didactica a profesorului în contextul în care acesta conștientizează faptul că el devine partenerul celor pe care îi îndrumă, exemplul lor, dar și autoritatea prezentă în clasă.

Motivația personală de alegere a temei

Pentru mine, meseria de profesor aduce multe satisfacții care mă determină să continui, deși ea presupune efort susținut, documentație continuă, empatie, răbdare.

Ințial, consideram că a fi profesor înseamnă să știi foarte multe, apoi am înteles că degeaba știi foarte multe, dacă nu știi să îi înveți și pe alții ce știi tu. Puțin mai târziu, am realizat beneficiile unei stări pozitive, creative și inovative în timp ce-i învățam pe altii. M-am bucurat că unii elevi începuseră să lucreze suplimentar fară să aștepte recompense externe. Acum, cred că e momentul să aprofundez ceea ce, inițial, făceam în mod automat, fără a mă gândi la consecințele pe termen lung.

Consider ca unul dintre cele mai grele lucruri este „să împarți dreptatea″ pentru că de multe ori tinerii sunt furioși, frustrați. Ei simt adesea că drepturile lor sunt încălcate, că n-au nimic de pierdut și că societatea nu le ofera nimic bun pe viitor.

Pedepse și recompense între trecut și viitor

Auzim de multe ori în jurul nostru că învățământul nu mai e ce-a fost, că nu se mai face carte cum se facea odată, că nu mai e disciplină în școli, etc. Și mulți dintre noi știm că perioada comunistă presupunea uniformizare: manual unic, uniforma unică și o distanță considerabila profesor-elev. Este departe de noi dorința de a analiza gestionarea conflictelor școlare în învătământul comunist neavând o bază de informații solide.

Ceea ce știm, cu siguranță, e că lucrurile s-au schimbat foarte mult, unele au ajuns să fie în opoziție cu ceea ce, acum câtiva ani, era lege. Valorile societății s-au schimbat, de aceea, pedepsele care nu urmăresc îndreptarea unui comportament nedorit dispar pe zi ce trece. Din ce în ce mai mult, profesorul se alătura elevului, relația devenind una de parteneriat, profesorul își dorește cooperare din partea elevului și nu obediență. În acest context, au dispărut pedepsele fizice, cele care deteriorează pe termen lung relația profesor-elev, cele care atrag minciună, fals sau care șubrezesc stima de sine a învățăcelului. Profesorul contemporan știe că trebuie să rămână calm, că nu trebuie implicat întregul colectiv în rezolvarea unei situații problemă la care au luat parte mai puțini elevi, că e necesar să asculte cu atenție și pănă la capăt ce are de spus fiecare parte implicată și că e de dorit să fie consecvent în propriile decizii. El înțelege că respectul se câsțigă, nu se impune și știe cum „să fie mână de fier în mănușă de margăritar″.

Pedepsele și recompensele în cadrul conflictelor

Conflictul se definește ca o neînțelegere, o contradicție, un dezacord, o ceartă. Într-un conflict pot exista puncte de vedere diferite între opinii, interese, scopuri, credinţe, convingeri, experienţe, sentimente şi valori. Nu de puține ori, conflictul stă la baza eșecului școlar, distrugănd relația elev-profesor-familie.

Mult mai adesea decât ar trebui să se întâmple, provocările cu care se confruntă școlile sunt foarte dificil de gestionat. În mod ideal, școala trebuie să asigure:

- „Un mediu în care fiecare elev se simte liber fizic şi psihic, fără ameninţări şi pericole;

- Un areal în care toată lumea să pregătească prilejuri de a lucra și a studia împreună la dezvoltarea reciprocă a tuturor;

- O ambianță plină de respect și colaborare, favorabilă dezvoltării, sărbătorind diversitatea membrilor săi;

- Un areal ce permite accesul egal și oportunități pentru fiecare student în parte, fără prejudecăți ce țin de rasă, etnie, cultură, gen biologic, orientare sexuală, abilități fizice și mentale sau clasă socială.″^[1]

Pentru a rezolva situațiile conflictuale, profesorul poate utiliza strategii de evitare simulând boala sau tratând totul sub forma de glumă. „Sub masca bolii, profesorul poate evita implicarea într-un conflict, fără ca acest lucru să-i compromită autoritatea în viitor. Același rost îl are și utilizarea registrului glumei.″^[2]

O altă strategie de a aplana un conflict este cea de diminuare. Ea include: amânarea unei decizii pentru a clarifica faptele în mai mult timp sau pentru că profesorul nu este sigur de urmările rezoluției sale. El poate da răspunsuri tangențiale, poate generaliza până găsește răspunsul satisfăcător.

Strategiile de confruntare se subdivid în: strategii de putere (metoda divide et impera) urmând să fragmenteze conflictul sau grupul de elevi prin amenințări sau oferirea de recompense. Spre exemplu, elevii vor lua o notă mare dacă divulgă cine a spart tabla (manipularea prin recompense), sau vor avea nota scăzută la purtare cei care nu divulgă cine a spart tabla (amenințări). Strategiile de negociere se aplică la sfârșit, în momentul în care profesorul/elevii caută soluții.

Despre profesorul tiran și amenințări, Monica Robea notează: „Să nu cultivi teroarea psihică. Nota – cât timp se va mai utiliza în învățământul românesc - să rezulte din ordinea naturală a lucrurilor, ca o consecință firească a unei examinări atente, cumpănite, imparțiale. Spaima elevilor de corigență este motivată divers : reacția violentă a părinților, umilirea, disconfortul interior, teama de urmări neașteptate, jena în fața colegilor, prietenilor, etc. [...] Când nota va dispărea, întreabă-te filosofic ce le va mai rămâne profesorilor jamdarmi[...]^[3]

Pentru a rezolva conflictele, profesorul trebuie să discute între patru ochi cu elevii implicați, păstrând astfel discreția și creând un mediu de înțelegere și empatie între cei prezenți. El va evita amenintările tocmai pentru a nu trezi sentimente de frică și pentru a primi răspunsuri sincere, încurajând elevul să vorbescă cât mai mult despre situație și felul în care „vede″ el lucrurile.

În contextul managementului conflictelor școlare, trebuie subliniată și importanța regulilor. Ele exprimă ceea ce profesorul consideră comportamente de dorit. „Regulile pot fi impuse de profesor sau pot fi negociate cu elevii; ele pot funcționa în favoarea profesorului sau îi pot submina autoritatea, obligându-l să recurgă la acte care țin de sfera puterii.″^[4]

Dincolo de faptul că numărul lor trebuie să fie mic, regulile trebuie să atragă și un număr minim de pedepse tocmai pentru a fi ușoara îndeplinirea lor și evitarea conflictelor. Unul dintre avantajele negocierii regulilor cu elevii este și faptul că ei înțeleg și mecanismul pedepsei aferente nerespectării normei, micșorându-se riscurile de apariție a reacțiilor afective nedorite: furie, frustrare, rușine, etc.

„Recompensa este aprecierea, răsplata rezultatelor muncii, a unor metite sau realizări.″[5] În educație, recompensele au ca principal rol - stimularea unui comportament dezirabil de către profesor. Dacă cele externe sunt la îndemâna acestuia prin note, premii, diplome, laude, cele interne sunt mai greu de obținut, dar au un rol mult mai important în formarea elevului ca adult. Se vizează recompense sub forma plăcerii de a lectura, a satisfacției unui lucru bine facut, a trezirii curiozității într-un domeniu de cunoaștere.

Recompensele trebuie oferite de câte ori este cazul, dar nu sistematic. De exemplu: de cate ori scrie la revistă, elevul primește o notă de zece. Elevul va considera că i se cuvine nota indiferent de calitatea articolelor propuse și de felul în care își pregătește lecțiile. Recompensele trebuie să fie vizeze domenii variate în care elevul își poate îmbunătăți pregătirea în vederea unei dezvoltări multilaterale. Efortul, în sine, poate fi recompensat tocmai pentru a fi sustinut în continuare și a se transforma în performanță.

Pentru a-și dovedi eficiența în gestionarea conflictelor, recompensele se vor oferi pentru comportamente dezirabile, corecte. De pildă: va fi recompensat elevul care a ajutat echipa să câștige prin efort susținut, nu acela care a ajutat echipa să câștige prin copierea răspunsurilor.

Recompensele vor veni în sprijinul celor ce sunt motivați intrinsec, cu alte cuvinte este lăudat cel ce muncește pentru că iubeste domeniul, nu acela care răspunde în timpul unei singure ore, iar la sfârșit aduce singur carnetul pentru a fi notat în consecința falsei sale motivații (nota mare).

Pe de altă parte, există și recompense dăunătoare, ce pot fi asimilate mitei. Elevii nu trebuie mituiti, dresați, pentru a se comporta într-un anume fel. Ei nu trebuie să înțeleagă că, dacă fac ce-și dorește profesorul, primesc ceva în schimb. De aceea, înainte de a oferi o recompensă unii cercetători consideră că e bine să se urmarească dacă comportamentul este unul așteptat. Cu alte cuvinte, dacă profesorul apreciază în fața clasei faptul că unul dintre elevi a ales să doneze o jucărie unui copil nevoiaș, trebuie să urmărească dacă următoarea donație este facută din milă, compasiune sau dacă este făcută pentru a fi apreciat în fața clasei. Apoi va decide dacă va mai recompensa același comportament în viitor.

În situațiile conflictuale, atribuirea recompenselor trebuie să urmărească și mijloacele prin care un elev caută să soluționeze, nu doar finalizarea situației conflictuale prin orice metode. De pildă, profesorul este îndreptățit să recompenseze pe acel elev care a reușit să aplaneze un conflict prin negociere, nu pe acela care a aplanat conflictul folosind violența sau amenințările.

Pentru o cât mai bună eficiență a recompenselor în cadrul conlictelor școlare, premiat va fi cel care cel care:

- are un comportament matur. Sper exemplu: va sta cinci minute la catedră elevul care, deși a fost impins de mai multe ori de alt coleg, a ales să nu folosească violența.

- dovedește că are principii solide în viață, chiar dacă nu este susținut de colegi. Va alege locația pentru următoarea tabără cel care atunci când toți chiulesc, el rămâne în clasă, la cursuri.

- urmărește să-și consilieze colegii care intra adesea în conflicte, se implică pentru soluționarea situațiilor de criză, caută să înțeleagă situațiile dificile și să creeze un climat linistit, armonios și de unitate în clasă.

O mare importanța în soluționarea conflictelor o are și natura recompensei. Un profesor care are o relație stransă cu elevii va ști, pentru fiecare elev în parte, ce l-ar motiva în funție de profilul său psihologic, de preferințe, de vârstă, hobbiuri, etc. Considerăm că profesorul poate arăta că-și iubește elevii prin recompensele oferite. De pildă, pentru că a ales să spună adevărul, deși alți colegi nu sunt de acord, elevul poate fi recompensat cu un stilou inscripționat cu numele personajului de film preferat.

Pedeapsa este o măsură de represiune, o sancțiune celui care a săvârșit o greșeală. Ea are temei în activitatea didactică atâta timp cât considerăm că elevul are datoria de a învăța. Profesorul intervine prin utilizarea sancțiunilor în momentul în care elevul nu se achită de acestă datorie principală, după ce a avut grija să coreleze întreaga relitate școlară la nevoile, așteptările și vârsta educabilului. Cu alte cuvinte, dacă profesorul predă într-o manieră inedită, interesantă elemente ce fac obiectul curiozității și interesului elevului, acesta din urmă are datoria să le învețe. „În acest caz, accentul se pune pe adecvarea strategiei motivaționale la nevoile și interesele elevilor (proces eminamente creativ) și nu pe impunerea unei rutine, considerată indispensabilă [...]″^[6]

Deși necesare în multiple situații, pesepsele au efecte doar pe termen scurt și trezesc adesea stări de supărare, interiorizare, frustrare, rușine, etc. De cele mai multe ori, elevul simte ca profesorul îi este potrivnic, că nu-l poate înțelege rezultând o barieră în relația profesor-elev.

Dintre pedepsele eficiente amintim: a ține elevii la școală după program, izolarea celor ce sunt din fire sociabili, limitarea unor privilegii (anularea excursiilor).

În situațiile conflictuale, elevul care se face vinovat de violență poate fi reținut câteva minute pentru o discuție, poate îndeplini o sarcina în organizarea clasei: să ude florile, se așeze bancile într-un alt mod. Pe de altă parte, un comportament neplăcut poate fi îndreptat prin limitarea accesului la terenul de fotbal, la mesele de ping-pong, prin interzicerea de a participa alături de colegi într-o expediție interesantă.

În ceea ce privește pe aceia care distrug obiectele de mobilier ale școlii, e de bun simț să le repare sau, după caz, să înlocuiască ce au stricat. Iar dezordonații, care nu duc la coșul de gunoi resturile alimentare, hârtiile, etc să trebuiescă să adune hârtiile din întreaga curte a școlii.

Pedeapsa devine o consecință a abaterii de la reguli. Iar de respectarea regulilor depinde asigurarea unui climat potrivit învățării în sala de clasă. Altfel spus, pentru a-și atinge obiectivele, cadrul didactic trebuie sa aplice un set de pedepse și recompense. Cel care a rupt un scaun va trebui sa-l repare și să facă curat în acel loc. Ceea ce ia în considerare profesorul este că elevul are nevoie să înțeleagă de ce este pedepsit. În cazul elevului care a rupt un scaun, faptul că tot el îl repară nu face decât să întărească ideea că fiecare este responsabil pentru faptele sale (a greșit, repară greșeala) și că, pentru fapta sa, nu trebuie să aibă de suferit și alții din jur (a facut mizerie, adună pentru a nu le crea colegilor disconfort). Fiind o consecință directă a faptei sale nepotrivite, elevul poate să accepte pedeapsa fără frustrări, învățând să n-o mai repete.

Este bine ca profesorul să folosească rar pedeapsa, în situații care chiar o impun, pentru că odată învățați cu pedepsele impuse oricând, haotic și necorelate cu gravitatea faptelor, acestea pot deveni un mod de viață pentru elevi.

Pe de altă parte, pedepsele își dovedesc eficacitatea în conflicte atunci când sunt aplicate imediat. Amânarea soluționării unui conflict creează confuzie, spre exemplu: un elev care obișnuia să manânce mancarea altuia, furând-o, este degeaba pedepsit la zece zile după ce el a decis să nu mai facă fapta.

„Pedepsele trebuie întotdeuna dublate de măsuri pozitive (recompense), pentru ca elevul să poată conexa cu ușurință, consecințele pozitive, respectiv negative, cu comportamentele sale″.^[7] De pildă, dacă participă atent la oră, elevul este lăudat, dacă nu este atent la cele predate, trebuie să stea peste program si să reia conținuturile alături de profesor.

Riscurile folosirii pedepselor sunt variate și depind, în principal, de cât de strânsă este relația profesor-elev. Dacă elevul nu înțelege ce se urmărește prin pedepsirea sa, relația sa cu profesorul se deteriorează, poate alege pe viitor să mintă pentru a evita consecințele faptelor sale, își poate pierde încrederea în profesor și poate înțelege că doar aceia puternici se impun și îi umilesc pe cei slabi.

În aplicarea eficientă a sancțiunilor și a recompenselor în rezolvarea conflictelor, un rol important îl are profesorul. Acesta trebuie să cântarească cu obiectivitate toate circumstanțele situației date, sa identifice punctele forte și punctele slabe ale fiecărei decizii în parte, să discute cu elevii sancționați, iar mai apoi cu toti elevii. Dascălul trebuie să acționeze cu promptitudine, știind ce pedepse și recompense pot rezolva situația dată. „Profesorii capabili utilizează în mod instinctiv premiul adecvat și nu uită să aprecieze strădaniile elevului neastâmpărat.″^[8]

Ținând cont de faptul că pedepsele au efect adesea doar pe termen scurt, degradează relatia profesor-elev, trezesc frustrare, invidie, rușine, ele trebuie aplicate rar și doar în concordanță cu ansamblul de pedepse și recompense ce funcționează în școala dată.

Profesorul informat studiază cu atenție prevederile Regulamentului de Organizare și Funcționare a Unităților de Învățământ Preuniversitar pentru a acționa corect și conform cu legea în vigoare.

Călătoria unui profesor spre a se perfecționa este prima sa datorie. Generațiile de elevi se succed cu repeziciune, tinerii au acces la informație, sunt din ce in ce mai originali, mai liberi în gândire și mai curajoși. Ei au nevoie de un profesor complet: pregătit temeinic, fin cunoscător al psihologiei umane, dedicat partener de studiu. Conflictele, în mediul școlar, sunt variate și tot profesorului îi rămâne să stabilescă care e momentul oportun pentru aplicarea unei sancțiuni sau a unei recompense.

În viziunea mea, sistemul pedepse-recompense funcționează în favoarea elevului atâta timp cât cadrul didactic judecă obiectiv implicarea fiecăruia în conflict, cât are ca unic scop crearea unui climat școlar propice studiului și își păstrează autoritatea și verticalitatea în fața elevilor.

Bibliografie

Cosma, Traian, Ora de dirigenție în gimnaziu, Ediția a II-a, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, 2007;

Robea, Monica, Dirigenție Consiliere și orientare, volumul IV, Editura Tribuna Învățământului, București, 1998;

Stan, Emil, Despre pedepse și recompense în educație, Editura Institutul European, Iași, 2004;

Stan, Emil, Managementul clasei, Editura Aramis, București, 2006;

Stan, Emil, Managementul clasei, Editura Institutul Eduropean, Iași, 2009.