FAMILIA: REFUGIU, ÎNCHISOARE SAU ŞCOALA A IUBIRII?

Profesor Şulic Adrian

Şcoala cu clasele I –VIII, Nr. 1, Dorohoi, Botoşani

 ,,Sentimentele de stimă pot apărea doar într-o atmosferă unde diferenţele între indivizi sunt apreciate, greşelile sunt tolerate, comunicarea e deschisă şi regulile sunt flexibile – o astfel de atmosferă se găseşte într-o familie iubitoare.” – Virginia Satir

Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale deoarece ea influenţează şi modelează persoana umană. Unii merg chiar mai departe şi susţin că acţiunea ei asupra persoanei e atât de mare, încât ea egalează acţiunea celorlalte grupuri sociale.

Ca prima verigă a sistemului educativ familia are responsabilitaţi clare şi diverse. Întrebarea care se pune este dacă familia de astăzi are timp pentru îndeplinirea responsabilităţilor educative, dacă este pregătită să activeze constant ca un factor educativ.

Realitatea ne-a dovedit că nu toate familiile sunt dispuse să-şi îndeplinească consecvent responsabilitaţile educative faţa de copii, acuzând lipsa de timp, grijile vieţii zilnice, minimalizând rolul de factor educativ. Alte familii, deşi doresc să asigure educaţia corespunzatoare copiilor le lipsesc pregătirea psihopedagogică, experienţa.

Este foarte importantă educaţia din copilărie, deoarece individul ia primele impresii din mediul înconjurător, care, la vârsta frageda a copilului, este familia. Tot din mediul familial, copilul, ca un burete, mai ia conduitele şi obiceiurile celor din jur.              

Individul va repeta şi va imita oamenii din jur, va avea aceleaşi păreri, idei, concepţii. Copilul va mima, gesticula exact ca persoanele din jur.

 În familie, copilul începe să-şi formeze vocabularul şi modul de a se comporta cu cei din apropierea sa, aici învaţă acele expresii şi moduri de manifestare care îi vor servi în educaţia ulterioară sau dimpotrivă, acelea de care va putea scăpa cu greu sau deloc. Copiii fiind foarte receptivi la tot ce văd şi ce aud, familia trebuie să fie foarte atentă cum se manifestă în prezenţa lor.

Calitatea educaţiei primite‚ în familie depinde îndeosebi de nivelul de educaţie al parinţilor şi al celorlaţi membrii ai familiei ce vin în contact cu copilul, în special sub aspect moral, comportamental. Atunci când copilul aude că se înjură, va înjura şi el, dacă se vede că se fură va fura si el, dacă vede că se minte va mimţi si el, dacă cei din jur se poartă respectuos, tot aşa va face şi el.

Funcţia principală a familiei, creşterea copiilor, este distorsionată cu largi şi dramatice consecinţe astăzi. Perturbarea acestei functii este dată de violenţă. Cercetările arată că ,,trauma copiilor care cresc într-o atmosferă de violenţă, chiar dacă nu ei sunt victimele directe, este mai intensă şi cu consecinţe mai profunde şi mai de durată decât în cazul copiilor care sunt victime directe ale abuzurilor şi neglijării din partea părinţilor “ (Catheline Marcelli, 1999).

Într-o familie bântuită de violenţă, copii cresc într-o atmosferă în care nevoile lor de bază (nevoia de siguranţa, de viaţă ordonată, de dragoste) sunt profound neglijate. În atmosfera de violenţă, copilul devine cel mai adesea neglijat, expus tuturor relelor, de fapt rămâne într-o singurătate umplută doar de ţipetele celor din jur. Această situaţie este probabil şi explicaţia numărului mare de accidente domestice al căror victime sunt copiii.

Familia trebuie să fie un colectiv sănătos, adică în componenţa sa să existe toţi membrii care alcătuiesc în mod normal un asemenea colectiv (doi părinţi), între aceştia să fie relaţii de înţelegere, respect, întrajutorare, să trăiască în deplină armonie, să ducă o viaţă cinstită, onestă. Opiniile celor doi părinţi referitoare la copil trebuie să fie convergente iar părinţii trebuie să fie un bun exemplu, având în vedere cât de puternic este spiritul de imitaţie la copii.

În comparaţie cu familia cu un singur copil, familia cu mai mulţi copii reprezintă un mediu educativ mai bun. Dacă copilul este singur la părinţi el tinde să fie mofturos, egoist, capricios datorită părinţilor care doresc să-i faca toate poftele.

În familiile cu mai mulţi copii, afecţiunea părinţilor se îndreaptă către toţi copiii. Părinţii trebuie să aibă o autoritate asupra copilului. Această autoritate nu trebuie obţinută cu ajutorul pedepselor sau a violenţei şi nici printr-un exces de bunătate şi satisfacerea oricărei dorinţe.

A educa un copil nu este un lucru atât de uşor. Unii părinţi, având concepţii învechite, cred că ei ştiu cel mai bine să-şi educe copilul, neacceptând sfaturi din exterior. În prezent, există o mulţime de cărţi, filme şi emisiuni special realizate pentru îndrumarea pedagogică a părinţilor.

Am subliniat în rândurile de mai sus necesitatea şi utilitatea climatului afectiv din familie. În unele familii însă acesta se manifestă în mod exagerat în sensul copleşirii cu afectivitate şi cocoloşirilor prin supraprotecţie. De obicei, acest climat este determinat de mamă, dar nu sunt puţine cazurile în care şi tatăl cade în acest păcat educativ.

La polul opus se află familiile în care climatul educativ este exagerat autoritar. Dacă în climatul exagerat afectiv tonul este dat de obicei de mamă, în climatul autoritar autorul este de obicei tatăl. Fără îndoială că orice colectiv - şi familia este un colectiv pe care sociologii îl numesc colectivul primar, are nevoie de norme şi reguli pentru a-şi desfăşura normal viaţa şi activitatea, precum şi de o anumită autoritate întruchipată, de obicei, în persoana „şefului familiei” - tatăl.

Dar autoritatea trebuie manifestată cu calm şi cu măsură, exagerările fiind dăunătoare. În relaţiile dintre părinţi şi copii se impune necesitatea unui simţ al măsurii ce presupune cunoaşterea temeinică de către părinţi a structurii de personalitate a copilului pentru a-şi adecva atitudinea şi comportamentul acestei structuri. Aşadar, ca părinţi, vom fi mai exigenţi cu copilul comod şi cu cel îndrăzneţ şi mai indulgenţi cu copilul harnic, timid şi cu cel mai puţin dotat.

Exemplele de dragoste de comportare delicată şi de respect îi fac pe copii să nutrească la rândul lor dragoste şi respect, faţă de fraţi şi mai târziu şi de colegi. În teoria pedagogică, precum şi în practica educaţională, noţiunea de dragoste nu poate fi gândită decât împreună cu noţiunea de exigenţă. Actul pedagogic fie în şcoală, fie în familie, evoluează pe cadranul dragoste – exigenţă, iubire – respect, autoritate – încredere. Nu teama de pedeapsă trebuie să îl determine pe copil la acţiune ci plăcerea de a îndeplini o sarcină, de a se bucura de aprecierea celor din jur şi de a se afirma ca personalitate.

Bibliografie:

Cucoş Constantin, ‚, Pedagogie, ediţia a II-a revăzută şi adăugită’’, Editura Polirom, Iaşi, 2006

Cucoş Constantin (coord.), ‚,Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade didactice’’, Ed. Polirom, Iaşi, 2005

Andrei Cosmovici, Iacob Luminiţa, ,,Psihologie şcolară’’, Ed. Polirom, Iaşi, 1998