HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU

CICLUL HALLIPILOR

Prof. APOSTOL IULIANA – ANDREEA

Şcoala cu clasele I-VIII „Dimitrie Pompeiu” Broscăuţi

Tudor Vianu [1] o consideră pe Hortensia Papadat-Bengescu, alături de Liviu Rebreanu „scriitorul care a exercitat o înrâurire mai adâncă asupra dezvoltării romanului nou. Motivele pe care le-a introdus în circulaţie, adâncimea analizelor, arta caracterizărilor sale, procedeele întrebuinţate se regăsesc din belşug în producţia ultimilor ani…”

Scriitoarea a surprins de la început prin acea literatură de observaţie a sufletului feminin, nesondat de nimeni cu mai multă luciditate şi mai mult curaj. Scriitorul psiholog este atras de dorinţa de a explora regiuni noi şi neaşteptate.

            Hortensia Papadat-Bengescu afirma într-o scrisoare către Camil Baltazar că „tocmai universalitatea mea mă deserveşte.” Romanciera este cea dintâi conştientă de „fatalitatea” noutăţii sale, noutate care se manifestă ca impediment în opinia lui Eugen Lovinescu. Este vorba despre „noutatea care accentuează neplăcut noutatea”. Lui Perpessicius o astfel de literatură i se părea „hermetică”, iar Lovinescu fiind convins de dificultatea „criptografiei” vorbeşte despre necesitatea unei îndrumări a cititorului, despre o iniţiere. Este o inaccesibilitate de substanţă şi nu de formulă.

            Romanul Hortensiei Papadat- Bengescu nu este experimental în nici un sens, chiar dacă atunci se scria în aşa fel pentru întâia oară. Pare mai degrabă un capăt al evoluţiei romanului pentru că lipseşte impresia incertitudinii şi a căutărilor spectaculoase.

            Profesorul Nicolae Creţu în cartea sa Constructori ai romanului afirmă că: „Hortensia Papadat –Bengescu este o mare romancieră. Iar romanul presupune o ordine semnificantă. (…) toate atributele centrale ale operei autoarei (primordialitatea tonului, analiză, ironie ) par să dizolve contururile, să împiedice modelarea unei arhitecturi.” (pag.91-92)

            De la momentul eseistic Femei între ele, toate reflecţiile din prozele de început vizează să consacre un tip de feminitate fără scop şi chiar fără destinaţie. Este un conflict vizibil între gratuitate şi frenezie organică, între abstracţie şi febră senzorială cu care autoarea îşi înzestrează primele eroine. Apare tipul de „fecioară tare”- viitoarele „fecioare despletite”.

            Imaginile scriitoarei au totdeauna o mare putere evocatoare şi „nu se opresc niciodată la simplul efect pitoresc ci pătrund într-o regiune de semnificaţii, încât ne fac nu numai să « vedem », dar să « simţim » şi să « înţelegem »…”[2]

            Nicolae Manolescu[3] încadrează acest roman în categoria ionicului, afirmând că: „Tehnica romanului ionic al Hortensiei Papadat - Bengescu se află, în germen, în Femei între ele şi o putem fixa de pe acum întrei elemente, dintre care doar al doilea trebuie considerat facultativ : »interiorizarea » lumii de către conştiinţa unuia sau alternativ, a mai multor personaje, multiplicitate de voci care narează (decurgând în anumite cazuri din multiplicitatea de perspective); absenţă totală sau parţială a unei instanţe supraordonate, de control, cum era naratorul omniscient din romanul doric (…), care să deţină adevărul absolut în privinţa faptelor şi a motivaţiilor lor psihologice.”

            Ciclul Hallipilor cuprinde patru romane, scrise la intervale mari de timp şi relativ independente unul de altul: Fecioarele despletite (1926), Concert din muzică de Bach (1927), Drumul ascuns (1932), Rădăcini (1938). Acestea formează a doua cronică de familie, după cea a lui Duiliu Zamfirescu.

Fecioarele despletite, apărut în 1926 , primul din ciclul Halipilor este romanul descoperirii oraşului. Titlul chiar fusese Omul care a trecut sau Cetatea-vie.  Romanciera se afla la acea vreme intrată în sfera teoretică a urbanismului lovinescian, lucru încercat şi de alţii înaintea sa. Acest roman constituie un prim grafic minuţos al dezechilibrului reciproc şi universal pe care îl produce oraşul în viaţa omului patriarhal  şi patriarhalul dezrădăcinat în existenţa improvizată a cetăţii vii.

Romanul „fecioarelor despletite” se desfăşoară între două scene tip, menite a concretiza deschiderea devoratoare a oraşului către sat. Mini este cea care soseşte ca excursionistă sentimentală la „moşia fermecată” de la Prundeni. Acest personaj este martor al dezechilibrului precar şi ea este „conştiinţa care răsfrânge comportările şi cuvintele celorlalte personaje; toate informaţiile despre ele ne parvin prin intermediul tinerei femei. Ştim cu adevărat numai ce gândeşte şi simte Mini: restul conştiinţelor sunt mute.”[4]

„Mini este cel dintâi personaj din literatura noastră cu ştiinţa şi voluptatea citadinismului. Întreg romanul va fi de aici încolo o monografie psihologică a acestui « component în descompunere » care este oraşul.”[5] Personajul va primi rolul unei întreprinderi introspective, rol ce îi va fi retras în următoarele două romane din ciclu deoarece aici reacţiile şi confruntările între personaje se produc fără intervenţia dictatorială a cuiva din afară.

Ceea ce distinge romanul psihologic în domeniul tipologiei clasice nu este mitul perfecţiunii fiziologice ci al fervorii fiziologice. Pentru personajul romanului modern fragmentul, detaliul, vertebra sunt cele care hotărăsc fizionomia generală. Componenta psihică  a fiecărui personaj rezultă din acea operaţie de descompunere care va deveni în celelalte romane un fenomen perfect natural.  

În acest roman Mini este personajul „reflector”, termen folosit de Henry James şi descris de Nicolae Manolescu. Personajul reflector este cel căruia îi revine sarcina să „interiorizeze acţiunea”. „…de capacitatea lui de a simţi şi a înţelege depinde gradul informării cititorului, într-un roman în care autorul se pronunţă rareori direct, în numele său propriu, preferând să recurgă la unul ori la mai multe personaje ca la nişte purtători de cuvânt.”[6]

Sosită la Prundeni, Mini se transformă într-un agent perspicace al unei autorităţi obscure, gata să scoată la lumină delicte, boli, nevroze, obsesii, secrete de familie, adultere. Ceea ce lipseşte în aceste prime trei romane ale ciclului este femeia în faţa oglinzii preocupată să-şi facă o parteneră din propria făptură, să-şi construiască o viaţă socială dintr-un freamăt interior.

Concert din muzică de Bach (1927) este un mit arhitectural cu care romanul românesc intră la timp în categoriile moderne ale artei. Romancierul secolului al XX-lea se recunoaşte prin obsesia figurii romaneşti care decide forma şi proporţiile romanului. O primă diferenţă izbitoare faţă de primul roman al ciclului Halipilor o constituie absenţa unei conştiinţe reflectoare unice. Nu mai există nici o Mini în postura de observator şi interpret. Încă de la început avem de-a face cu un narator omniscient care ne introduce în miezul faptelor, înfăţişându-ne situaţia din familia prinţului Maxenţiu, sub forma unui rezumat limpede şi la obiect.

            Analiza psihologică şi expunerea faptelor se face din punctul de vedere exterior al unui narator omniscient. Nicolae Manolescu este de părere că îmbinarea practicilor vechi cu cele noi reflectă o conştiinţă nesigură, dar în acelaşi timp este un mod de a exprima un anumit mecanism psihologic şi social. În acest roman autoarea nu a ignorat o veche practică impresionistă – muzica. Concertul ne trimite cu gândul la structură.

            Romanul este, prin excelenţă, unul al interiorului: „cerc închis din care nu puteai scăpa.” El se încheie cu acordurile corului funebru. Salonul, teritoriul unor neprevăzute revelaţii, are un complement imediat – sanatoriul – unde romanul se mută definitiv în Drumul ascuns (1932).

            Acest al treilea roman din ciclu este unic în literatura română, construit pe dialogul aproape mut dintre Coca-Aimee şi doctorul Walter. Creatoarea Halipilor eliberează romanul analitic de tutela subiectivă. Logica faptului şi coerenţa gesturilor sunt păstrate fără nici o motivare. Simpla lor derulare – „acte fără acţiuni”- formează romanul.

            Aici vorbim despre un roman al uzurpării, roman în care există trei „echipaje” conjugale preluate din romanul anterior: Lenora – Walter; Elena – Marcian; Ada – Lică. Accentul cade pe noul triunghi constituit prin recăsătorirea convenţională a Lenorei şi întoarcerea fiicei sale de la Viena. Există o nouă tensiune: luciditatea. Protagoniştii acestui roman nu mai sunt nişte frenetici, ci nişte indivizi prin excelenţă sistemaţi. Natura individului determină aici natura romanului. În final Coca-Aimee iese victorioasă, ia locul mamei sale în vederea unei reeditări a viciului.

            Nicolea Creţu afirmă că adevăratul ciclu al Halipilor se încheie cu cel de-al treilea roman. „Între primele trei romane comunicarea este organică, universul lor imaginar rămâne omogen: e lumea Halipilor, cu coerenţa ei particulară ,cu « legile » mişcării ei interne, în care suntem iniţiaţi de acelaşi « ochi », aceeaşi « voce ». Spaţiului unitar al ficţiunii îi răspunde o unitate de perspectivă.” (Op. cit., pag. 92)

În Rădăcini (1938) actorii se schimbă, siluete noi stau în prim-plan. Odată cu lumea se modifică şi organizarea temelor, atmosfera, tonul, rolul construcţiei. Legătura cu restul romanelor ciclului rămâne, din acest punct de vedere, aparentă, formală. În acest roman puţinătatea substanţei se înfăţişează ca hăţiş. Firul nu mai este reînnodat cu drama lui Walter şi a Cocăi-Aimee. În acest roman este mai degrabă o performanţă de devălmăşie decât de perspectivă plurală.

Aşa cum ne spune Al. Protopopescu Hortensia Papadat-Bengescu cheamă romanul la o „binecuvântată înjosire”, care constă în sesizarea că adevărul şi omenes-cul trec prin periferie. Plăcerea prozatoarei este să vadă sufletul mărturisindu-şi mizeria şi suferinţele după ce a făcut totul să pară de viţă aleasă. Au dispărut eleganţele, precauţiile şi tonul corect fiind înlocuite cu frivolitatea, mahalagismul şi tertipul.

În condiţiile unei generale infirmităţi sufleteşti, disimularea e fenomenul compensatoriu: „Sub aparenţe întortocheate sufletele simple se trudesc să ducă un trai complicat.”

BIBLIOGRAFIE:

1. Nicolae Manolescu   Arca lui Noe, Editura 100+1 Gramar, Bucureşti 2005;

2. Alexandru Protopopescu   Romanul psihologic românesc, Editura Eminescu, Bucureşti, 1978;

3. Tudor Vianu    Arta prozatorilor români, Editura 100+1 Gramar, Bucureşti, 2002;

4. Nicolae Creţu   Constructori ai romanului, Editura Eminescu, Bucureşti, 1982.