ÎNVĂŢĂMÂNTUL PROFESIONAL DIN ROMÂNIA – UN NOU ÎNCEPUT

Şeptelean Florina Elvira,

doctorand Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca

„Meseria este brăţară de aur”, spunea un vechi proverb românesc, iar în zilele noastre instruirea şi transmiterea cunoştinţelor se face într-un cadru instituţional organizat, sub îndrumarea cadrelor didactice de specialitate. Dezvoltarea şi bunăstarea unei ţări, adică a cetăţenilor săi, depinde de calitatea educaţiei şi formării profesionale deoarece numai prin intermediul unor profesionişti bine pregătiţi în domeniile lor de activitate care să susţină şi să contribuie la creşterea atractivităţii economice. Şcoala şi calitatea educaţiei este una dintre principalele bogăţii ale societăţii, acestea punând bazele unei economii competitive.

În ultimii ani a fost dată uitării importanţa învăţământului profesional sub forma şcolilor profesionale, acele şcoli care pregătesc viitorii meseriaşi prin pregătirea de specialitate adecvată unei calificări, “calificările profesionale care pot fi dobândite prin învăţământ profesional sunt cuprinse în Registrul Naţional al Calificărilor”, iar standardele de pregătire profesională se realizează pe baza standardelor ocupaţionale validate de comitetele sectoriale (Legea educaţiei naţionale nr.1/2011). Acestea au devenit o pedeapsă pentru acei absolvenţi ai ciclului gimnazial care nu au învăţat suficient de mult pentru a fi admişi la un liceu teoretic şi de a urma, ulterior, cursurile unei facultăţi, tendinţa majorităţii fiind de a se orienta către învăţământul universitar ce este perceput ca oferind beneficii sociale şi materiale superioare.

Şcoala profesională, pregătire practică, agent economic, competenţă

Învăţământul profesional îşi are bazele moderne în legea din 1864 unde, în structura acestuia erau prevăzute şcoli de meserii, şcoli agricole, şcoli de menaj pentru fete şi şcoli comerciale (Ilie Popescu Teiuşan, „Contribuţii la studiul legislaţiei şcolare româneşti, Legea Instrucţiunii Publice din 1864”, Bucureşti, 1963, p. 97). Învăţământul secundar şi cel profesional au cunoscut, în plan legislativ, ample restructurări şi optimizări conţinute prin legile date de Spiru Haret, în 1889, pentru învăţământul secundar şi universitar şi respectiv, în 1899, pentru învăţământul profesional. Un pas important în istoria învăţământului profesional îl constituie Reforma din 1948, pentru prima dată inversându-se raportul între şcolile teoretice şi cele tehnice. Astfel, în noiembrie 1948 era organizat învăţământul profesional, care avea ca scop pregătirea lucrătorilor calificaţi şi au fost înfiinţate şcoli profesionale de doi, trei sau patru ani, în funcţie de ramura industrială pentru care se pregăteau cursanţii. 70% dintre locurile la acest tip de şcoli erau destinate copiilor de muncitori şi ţărani săraci, cu condiţia să fi absolvit cel puţin patru clase elementare şi să aibă vârsta cuprinsă între 14-16 ani.

Şcolile profesionale au cunoscut o importanţă deosebită în perioada industrializării, adică înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial şi în perioada 1950-1960, contribuind în mod esenţial la dezvoltarea economică, pe diferite ramuri, a unor zone din ţară. În anii ”70 şcoala profesională a decăzut, însă a funcţionat normal, eficient înainte de 1990 şi câţiva ani după, până în 2009 a dispărut total prin eliminarea cifrelor de şcolarizare pentru Şcoala de Arte şi Meserii (aşa cum se numea în ultimii ani de existenţă).

Dacă înainte de 1990 şcoala profesională funcţiona în strânsă legătură cu agentul economic şi necesităţile acestuia, pe bază de contracte de şcolarizare între şcoli şi unităţi economice şi între acestea şi elevi, elevilor asigurându-se locuri de muncă un număr de ani după terminarea şcolii şi o bursă de şcolarizare, modificările profunde suferite de mediul economic şi piaţa forţei de muncă după 1990 au avut drept consecinţă şi declinul învăţământului profesional. Multe unităţi economice s-au privatizat, au fost disponibilizaţi foarte mulţi muncitori, contractele de şcolarizare au dispărut, un alt dezavantaj fiind acela că elevii de la şcoala profesională nu aveau acces la examenul de bacalaureat şi astfel li se bloca şansa de a ajunge la facultate.

Având drept argument principal faptul că la vârsta de 14 ani, adică după finalizarea studiilor gimnaziale, meserii grele precum mecanic, zidar, fierar betonist, etc. nu puteau fi însuşite corespunzător, în 2003 se decide înfiinţarea Şcolii de Arte şi Meserii cu durata de cinci ani, adică ruta progresiva a liceului, clasele IX-XIII. Pe aceasta ruta ajungeau elevii cu mediile cele mai mici, însă sarcini de învăţare erau întreite deoarece trebuiau să-şi însuşească curricula teoretică generală (matematica, fizica, istorie, etc.), cultura tehnică teoretică (rezistenţa materialelor, aparate de măsură şi control, structuri metalice, etc.), dar şi instruirea practică, în timp ce elevii de la filierele teoretice aveau doar o treime din aceste sarcini, respectiv curricula teoretică generală.

Pentru uşurarea programei a fost sacrificată, în primul rând, pregătirea practică, de la 2-3 zile pe săptămână ajungându-se la 2-3 ore pe săptămână, fapt favorizat de lipsa bazei materiale pentru aceasta în condiţiile în care nu mai existau contractele de şcolarizare cu agenţii economici, iar atelierele instituţillor de învăţământ şi utilajele aferente erau foarte uzate.  În aceste condiţii, Şcoala de Arte şi Meserii a devenit  varianta mai lungă a liceului, elevii având posibilitatea să susţină examenul de bacalaureat, iar apoi să urmeze o facultate.

Cu toate că atât părinţii cât şi elevii erau mulţumiţi considerând că o diplomă universitară era un fel de asigurare pentru obţinerea unui loc de muncă mai bine plătit, piaţa forţei de muncă cere pregătire practică şi calificare. Rezultatul este imposibilitatea inserţiei în câmpul muncii a absolvenţilor de facultate, angajatorii, confruntându-se cu lipsa de personal pentru o serie de lucrări care presupun o anume calificare.

Cu toate că mulţi elevi nu mai sunt atraşi spre învăţământul profesional pentru că nu mai înţeleg ce oportunităţi le oferă, statistice arată că peste 70% din absolvenţi se angajează chiar în primele luni de la terminarea cursurilor, iar sistemul de învăţământ trebuie să se concentreze în primul rând asupra dezvoltării unor competenţe de nivel înalt, nu numai a competenţelor generale pentru a crea condiţiile necesare atât creşterii productivităţii, dar şi a mobilităţii forţei de muncă. Pentru folosirea eficientă a capacităţii şcolare, este necesară orientarea sistemului de învăţământ în mai mare măsură către pregătirea profesională şi către serviciile educaţionale prestate către agenţi economici.

În fapt, realitatea este că rata reală de promovare la bacalaureat nu este atinsă de majoritatea celor care termină liceul, iar pe de alta parte, că angajatorii au nevoie de viitori angajaţi cu experienţă, nu doar cu un bagaj de cunoştinţe teoretice, concluzia fiind că ruta universitară nu garantează obţinerea unui loc de muncă sau realizarea socială. De exemplu, conform unui sondaj de opinie realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie (IRES), 8 din 10 români sunt de acord cu afirmaţia "Învăţământul românesc este centrat prea mult pe informaţie şi prea puţin pe formarea de competenţe", iar 95% consideră că "Reînfiinţarea educaţiei profesionale sau a şcolilor de meserii ar fi o idee bună".

În  condiţiile în care, conform Institutului Naţional de Statistică, în anul 2010 doar 26,2% dintre elevii Şcolilor de Arte şi Meserii au reuşit să-şi finalizeze studiile, cauzele fiind lipsa dotărilor, lipsa parteneriatelor şcolilor cu agenţii economici, pregătirea practică nu este făcută temeinic şi dezinteresul elevilor, aceste şcoli pregătesc de 4 ori mai puţină forţă calificată de muncă decât cere piaţa muncii. De exemplu, absolvenţii cu pregătire în domeniul serviciilor au fost cu 41% mai puţini decât ar fi avut nevoie angajatori în 2009, aceeaşi situaţie fiind şi în construcţii unde au fost pregătiţi cu 8% mai puţini muncitori calificaţi decât nevoile reale ale pieţei., pe când în domeniul industriei au fost pregătiţi cu 42% mai mulţi muncitori calificaţi decât cerea piaţa. 

După perioada de derivă de după 1990 şi reaşezarea economiei, piaţa muncii a suferit şi suferă pierderi importante în ceea ce priveşte meseriaşii, în speţă calificări precum cea de sudor, mecanic de întreţinere pentru maşini şi utilaje, constructori, lucrători în servicii diverse, în evidenţele Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă, la nivelul anului 2011, ponderea locurilor de muncă pentru persoanele cu studii superioare fiind de doar 9%, restul fiind pentru studii medii, profesionale şi lucrători necalificaţi.

Legea Educaţiei Naţionale din 2011 reintroduce şcoala profesională pe principiile de dinainte de 1990, prevede învăţământul profesional „cu durată între 6 luni şi 2 ani", organizat „în şcoli profesionale care pot fi unităţi independente sau afiliate liceelor tehnologice, de stat sau particulare". Formarea este concepută a se realiza „pe baza standardelor de pregătire profesională aprobate de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, în urma consultării partenerilor sociali, iar standardele de pregătire profesională se realizează pe baza standardelor ocupaţionale validate de comitetele sectoriale", atestarea formării făcându-se prin certificat de calificare profesională.

Mai mult, pregătirea practică va avea o pondere de 60 % în primul an de studii, adică 6 săptămâni de practic şi 75 % în ce de-al doilea, agenţii economici urmând a fi implicaţi direct în pregătirea profesională a elevilor, învăţământul profesional urmând să răspundă direct cerinţelor de pe piaţa forţei de muncă. În acest sens, se doreşte iniţirea unui proiect-pilot prin care, între elev, şcoală şi agentul economic va fi încheiat un contract prin care agentul economic îşi ia responsabilitatea să supravegheze, dar şi să pregătească elevul în timpul activităţilor practice. Se doreşte şi introducerea burselor de studii, fiecare elev beneficiind de o bursă în valoare de 200 de lei, lunar, din bugetul de stat, agenţii economici putând să acorde burse la rândul lor.  Mai mult, agenţii economici au posibilitatea să-şi prezinte ofertele pentru anul viitor, fixându-se un calendar al activităţilor în cursul anului ca până la 2 martie, ofertele agenţilor economici, avizate de comitetele locale de dezvoltare a parteneriatului social, să fie aprobate de inspectoratele şcolare.

Implicarea agentului economic în viaţa educaţională va putea fi extinsă până la testarea iniţială pe care o vor da elevii care vor beneficia de acest program, în cazul în care cererea va fi mai mare decât numărul de locuri. Mai mult, acesta poate fi implicat şi în examenul final pentru obţinerea atestatului de competenţă profesională a tânărului, pentru care se intenţionează să se aducă evaluatori din afară, nu din şcoala unde învaţă elevul.

Avantajele sunt atât de partea elevului, care are posibilitatea de a-şi continua studiile dacă doreşte acest lucru şi va avea şi un loc de muncă şi, implicit, un venit, cât şi de partea agentului economic care ştie că poate conta pe meseriaşi bine pregătiţi, acesta devenind din partener de practică, angajatorul celor pe care i-a format.

Putem concluziona prin a afirma că, pentru o societate prosperă, bazată pe o economie solidă, şcoala trebuie să formeze buni cunoscători ai lucrului practic, într-o diversitate de domenii, în funcţie de cerinţele pieţei forţei de muncă şi prin asigurarea unei concordanţe între oferta de locuri pentru calificare şi cererea la nivelul fiecărui judeţ sau în ansamblul economic al regiunii de dezvoltare respective.  Prin faptul deja dovedit că succesul într-o meserie este determinată de axarea pe instruirea practică, dar şi de calitatea partenerilor de practică, atât şcoala ca furnizor de formare iniţială, cât şi partenerii de instruire au o importanţă egală în formarea unor buni meseriaşi, în condiţiile în care pregătirea profesională trebuie făcută aplicat, pe domenii.

Biblografie:

1. Botnariuc, P., „Utilizarea tehnologiilor informatice  şi de comunicare în orientarea şcolară şi profesională”, în „Orientarea  şcolară şi profesională a tinerilor rezidenţi în zone defavorizate socio-economic şi cultural”, Bucureşti, ISE, 2001;

2. Rădulescu Dan Constantin, „Învăţământul public din România în secolul al XIX-lea – evoluţie şi consecinţe sociale”, în Revista Calitatea Vieţii nr. 3/2003;

3. Popescu Teiuşan Ilie, „Contribuţii la studiul legislaţiei şcolare româneşti, Legea Instrucţiunii Publice din 1864”, Bucureşti, 1963;

4. Mihai Mihaiţă, “Formarea profesionala de calitate şi inovarea - repere ale drumului spre performanţă”, în Revista “Univers Ingineresc” nr. 5/2012;

5. Legea educaţiei naţionale nr.1/2011 publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 18 din 10 ianuarie 2011;

6. http://www.gandul.info/scoala/scolile-de-arta-si-meserii-sunt-desfiintate-4001805;

7. http://www.scoalaedu.ro.