JOC ŞI JOACĂ ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

Prof. Octavian Horia MINDA

Şcoala cu clasele I-VIII, Sînandrei, Judeţul Timiş

Jocul şi joaca sunt teme foarte des întâlnite în viaţa cotidiană, iar ele reflectă o anumită tendinţă a omului spre socializare. Jocul este ca generalitate mai strict, de aceea el prezintă reguli, unele trebuie respectate, iar altele sunt menite să fie încălcate. Astfel apare dorinţa oricărei fiinţe umane de a depăşi ceea ce este normal, de a depăşi pe alţii şi de a se depăşi pe sine, o tendinţă spre perfecţiune, ca ţel principal al vieţii. Mediocritatea este pentru cei slabi, de aceea omul a inventat competiţia ca modalitate de afirmare.

Joaca este o formă de manifestare întâlnită la copii, care încearcă să scape de rutină cu ajutorul imaginaţiei. Aceştia încalcă toate regulile impuse de raţiune, de natură, de tot ceea ce este realizabil, prin crearea unor personaje supranaturale pe care le comandă sau în locul cărora se pun chiar ei, impunând viziunea lor despre viaţă. Joaca se întâlneşte de cele mai multe ori în poezii cu conţinut destinat unei anumite categorii de vârstă: copilăria, dar şi în proza care vizează experienţele şi fazele formării caracterului unui personaj, de la vârstele cele mai fragede.

Ion Creangă a surprins în capodopera sa "Amintiri din copilărie", toate feţele personajului Nică, acel copil din Humuleşti, care da dovadă de inconştienţă şi naivitate puerilă, ca atunci când a furat pupăza din tei, crezând că va dormi mai mult dimineaţa. Când s-a văzut încolţit, s-a dus cu pupăza în târg, s-o vândă. Încă odată dovada naivităţii, când moşul care părea interesat de cumpărarea pupezei, i-a cerut-o copilului "să o caute de ouă". Apare aici şi o relizare a situaţiei atunci când Nică află că moşul îl cunoştea pe tatăl său, ba chiar îl văzuse prin târg în ziua aceea.

"La cireşe" este o întâmplare haioasă, în care se observă cât de copil era fiul Smarandei, alergând-o pe mătuşa Mărioara prin toată grădina, nimicind cânepa de acolo. Nică a luat bătaie de la tatăl său pentru daunele provocate, dar nu a înţeles nimic din ce i s-a întâmplat, în afară de faptul că şi-a creat un reflex normal care-i spunea să nu repete fapta; ca dovadă, când a fost cazat la Irinuca, împreună cu prietenul său Dumitru a reuşit în foarte scurt timp să dărâme casa femeii, din plictiseală. Frica intervine în comportarea copiilor, speriaţi şi aşa de modul ostil în care i-a primit şcoala, iar aceştia fug cu pluta pe Bistriţa, până în Borca la fratele lui Dumitru, Vasile. De acolo ei pleacă spre casă cu doi plăieşi călări, însă natura îi prinde din urmă şi îi pedepseşte, schimbând starea vremii brusc. Cei doi au conştientizat ce au făcut mai mult sau mai puţin, însă nu au fost foarte afectaţi de cele întâmplate:"Eu cu Dumitru însă o duceam într-un cântec, strângând viorele şi toporaşi de pe lângă plaiu, şi mergeam tot zburdând şi hârjonindu-ne, de parcă nu eram noi râioşii din Broşteni, care făcusem atâta bucurie la casa Irinucăi."

Poezia “Copii eram noi amândoi” a marelui nostru poet Mihai Eminescu reprezintă un simbol al temei abordate, reliefându-se in această creaţie copilăria, jocul şi joaca: “Din coji de nucă car cu boi/ Făceam”(fragment ce ne indică prezenţa jocului), “Adesea la scăldat mergeam/În ochiul de pădure”(fragment ce descrie o secvenţă specifică copilăriei). Între cei doi fraţi, mai probabil de cruce decât de sânge, se înfiripă o legătură puternică avându-şi originea în jocurile copilăreşti. Imaginaţia lor nestăvilită transformă în turnul Vavilon un castel din cărţi de joc şi nişte sărmane broaşte în inamici de temut. Omul matur vede cât de nesemnificative erau jocurile lor, dar realizează ce preţioasă era tovărăşia prietenului său. Sfârşitul poeziei reprezintă un suspin dureros al poetului cu privire la despărţirea lor fizică, întrucât între ei există o legătură pe care nici moartea nu o poate distruge: „Ah! V-aţi dus, visuri, v-aţi dus!/ Mort e al meu frate./ Nimeni ochii-i n-a închis/ În străinătate - / Poate-s deschişi şi-n groapă!║ Dar ades într-al meu vis/ Ochii mari albaştri/ Luminează - un surâs./ Din doi vineţi aştri/ Sufletu-mi trezeşte.”

Romanul lui Ionel Teodoreanu, "La Medeleni", vine cu un alt tip de joacă, modern, mult mai ficţional, întâlnit la Dănuţ, singurul băiat al familiei Deleanu, care folosea imaginaţia când îşi închidea ochii pentru a se face pe sine eroul oricărei situaţii: "Închizând ochii, Dănuţ deschise turbinca lui Ivan...

...Dănuţ e paşă sau sultan: n-are a face! Capul e înfăşurat într-un turban de subt care răsar două musteţi ca două iatagane şi o păreche de ochi fioroşi...Doi colţi lungi ies prin gură rânjind. Colţii sunt împrumutaţi de la un strigoi!...

Sultanul Dănuţ era aşa de înspăimântător, încât Dănuţ deschise ochii şi se răsuci pe-o coastă(ceea ce ne spune că el nu dormea, pentru ca toate aceste să fi fost un vis, ci avea fantezii ce el însuşi, ca mare erou)...Din odaia fetiţelor s-auzea glasul Olguţei. Dănuţ închise ochii cu mânie!

... Sultanul stă pe un tron de aur. De-a dreapta şi de-a stânga, două arăpoaice, cu dinţi ca frişca pe crema de cafea, flutură mari evantalii colorate. La picioarele tronului se-nşiră mii de turbane aplecate până la pământ. Toţi se închină sultanului. Numai doi harapi goi, negri şi buzaţi, cu părul des şi creţ ca icrele negre, stau drepţi ş-aşteaptă cu mâna pe securi. Nimeni nu vorbeşte. Sultanul ridică un deget... Răsare un armăsar care tresaltă şi rânjeşte... Sultanul face un semn... Harapii înoadă cozile Monicăi de coada armăsarului... Monica muşcă dintr-o caisă. Nu-i pasă! Lasă că-i arată el sultanul!...O sută de mii de harapnice s-abat asupra calului...

Harapii o înşfacă pe Olguţa. Olguţa dă din picioare şi se strâmbă la sultan. Aşa! Bine!... Harapul ridică securea... Olguţa e speriată... N-are pe nimeni s-o apere decât pe fratele ei Dănuţ... Şi-ntr-adevăr, în fruntea unei oşti, ca Mihai Viteazul, vine Dănuţ, ucide pe sultan şi pe harapi-turbanele fug- şi scapă de la moarte pe Olguţa şi pe Monica. Olguţa şi Monica îngenuncheauă şi-i sărută mânile. El le ia pe şea şi porneşte, şi porneşte...". Dănuţ se înfrânge pe sine şi tot el este eroul, ceea ce demonstrează infantilitatea acestuia şi tendinţa lui de a încălca toate regulile impuse de normal, şi de a crea unele noi, ale lui personale, cu parametri stabiliţi de el.

În poemul "După melci", a scriitorului Ion Barbu, apare o nouă formă de manifestare a copilului neştiutor, care intervine în natură, însuşindu-şi rolul de solomonar. Natura este neiertătoare şi nu ţine cont de vârstă, iar copilul, care încearcă să forţeze destinul, ajunge la un sentiment de vinovăţie, iar momentul remuşcării este urmat de înţelegere, de o revelaţie. Se străduieşte să umple golul lăsat, dar este neputincios, nepregătit, nu are calificarea necesară. Joaca aceasta nevinovată, prin intermediul descântecului, devine una tragică, dar tot răul este spre bine, experienţa tragică find transformată într-o experienţă de cunoaştere, care duce la maturizarea copilului.

Textul prezintă numeroase elemente fabuloase şi personaje din mitologia autohtonă sau a copiilor: moş Ene, baba Dochia, Păresemi etc. Intervin aici şi superstiţiile care circulă printre copii de anumite vârste:jocul umbrelor reprezintă monştrii înspăimântători, viforniţe, şi vorba auzită:"Viu îmi adusei aminte

Ce-auzisem înainte,

De o noapte între toate

Urgisită,

Când, pe coate,

Guri spurcate

Suflă vânt

Să dărâme

Din pământ...

Când, pe-un sloi, rupând din pită,

Baba Dochia-nvălită

Cu opt sărici

Stă covrig,

Stă, înghite

Şi sughite

Şi se vaicără

De frig,

-Hei, e noapte-aceea poate!".

Arghezi compară drama fiinţei cu un joc “de-a v-aţi ascuns”. Un personaj al lui Lucian Blaga spune că “moartea e ca un joc” (drama “Meşterul Manole”), iar Eminescu defineşte poezia ca “voluptuos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate” (“Epigonii”) .

Copilăria este cea mai frumoasă perioadă din viaţa fiecăruia, reprezentând vârsta inocenţei şi a candorii. Jocul şi joaca sunt elemente caracteristice copilăriei, ele îi dau farmec, reprezentând o modalitate prin care copii pot descoperi lumea înconjurătoare şi totodată minunatele lucruri pe care copilăria le poate oferi. Aceste elemente se afla intr-o legătură foarte stânsă: prin joc, copii descoperă lumea, iar adulţii se întorc la perioada copilăriei, redescoperind acea vârsta a inocenţei. Datorită acestui lucru jocul a devenit adiacent unei alte teme şi anume copilăria.