LIMBAJUL ÎN PERIOADA ŞCOLARĂ MICĂ

Prof. Octavian Horia MINDA

Şcoala cu clasele I-VIII, Sînandrei, Judeţul Timiş

          Perioada şcolară mică (6/7-10/11 ani), de la intrarea copilului în şcoală şi terminarea ciclului primar, este apreciată ca fiind un fel de sfârşit al copilărie în care domină particularităţile de vârstă asemănătoare cu cele preşcolare sau ca etapă de debut primar a pubertăţii ori chiar distinctă a copilărie. Specific este că pentru toată această etapă sunt evidenţiate descrieri centrate pe problemele adaptării şcolare şi ale învăţării, fără a neglija că unele structuri psihice se dezvoltă ca urmare a faptului că, în prima copilărie timpurie şi în perioada preşcolară are loc cea mai importantă achiziţie de experienţă adaptivă şi atitudinală.

          În perioada şcolară mică se dezvoltă caracteristici importante şi se realizează progrese în activitatea psihică, datorită conştientizării ca atare a procesului învăţării, intens solicitat de şcoală, care este obligatorie şi gratuită, învăţarea devine tipul fundamental de activitate. Aceasta înseamnă că activitatea şcolară va solicita intens intelectul şi are loc un proces gradat de achiziţii de cunoştinţe prevăzute în programele şcolii, astfel, copilului, i se va organiza şi dezvolta strategii de învăţare, i se va conştientiza rolul atenţiei şi repetiţiei, îşi va forma deprinderi de scris-citit şi calcul. Învăţare tinde tot mai mult să ocupe un loc major în viaţa de fiecare zi a copilului şcolar. Această condiţie nouă îşi modifică  existenţa şi acţionează profund asupra personalităţii copilului. Ele se constituie în efecte directe asupra dezvoltării psihice, dar la rândul lor sunt secondate de efecte ale vieţii şcolare.

         Funcţia de utilizare a limbii în raporturile cu ceilalţi oameni este limbajul, care este o funcţie complexă care presupune o indisolubilă conlucrare a celorlalte funcţii, în special a celor intelectuale şi motorii. Înţelegerea cuvintelor impune o percepţie clară şi antrenează memoria semantică, imaginile şi gândirea, iar rostirea sau scrisul implică priceperi motorii foarte complexe, o conduită atentă şi voluntară. În limbaj sunt prezente şi stările afective, influenţând vorbirea şi transmiţându-se celorlalţi. Am putea spune că limbajul este mai degrabă o activitate, decât o funcţie.

         Limbajul este, de fapt, o unealtă cu care noi acţionăm nu asupra lucrurilor, ci asupra oamenilor, iar limba din acest punct de vedere este o realitate supraindividuală, ea existând în afara oamenilor, consacrată în obiecte materiale cum sunt dicţionarele, gramaticile, cărţile.

         Sensul propriu de limbă şi limbaj este: ,,un ansamblu de semne cu ajutorul cărora comunică între ei oamenii dintr-o societate” (Andrei Cosmovici).

         După Karl Buhler, la funcţiile limbajului se disting trei aspecte:

-  de reprezentare;

-  de expresie;

-  de apel.

          După psihologul francez A. Ombredane se poate vorbi de cinci funcţii:

-  semnificativă;

-  dialectică;

-  practică;

-  afectivă;

-  ludică.

          Privind raportul dintre gândire şi limbaj au fost mereu  puncte de vedere deosebite:

               - că ar exista o singură realitate, limbajul fiind aspectul exterior al gândirii, iar gândirea fiind latura lui interioară;

               - gândirea şi limbajul fiind funcţii esenţiale diferite, vorbirea folosind doar în a exterioriza, a comunica rezultatele obţinute de gândire în mod independent;

               - deşi nu sunt activităţi identice, vorbirea şi raţionamentul sunt interdependente, în strânsă relaţie atât din punct de vedere genetic cât şi structural.

          În formarea gândirii cuvântul are rol de direcţionare a atenţiei şi înlesneşte operaţiile  gândirii: analiza, sinteza, comparaţia. Semnificaţiile sunt în funcţie de experienţa individului, dar, încetul cu încetul, ele sunt corectate şi precizate de către societate, vocabularul condensând experienţa milenară a unei societăţi.

         Limbajul obligă la raţionalizarea şi socializarea gândirii, iar evoluţia limbajului a fost solidară cu dezvoltarea gândirii. Progresul învăţării limbajului se realizează concomitent cu progresul gândirii; comunicând, încercând să elucidăm altora o noţiune, ne precizăm nouă înşine înţelesurile, eliminăm neclarităţile. Este evidentă strânsa legătură între gândire şi limbaj, între inteligibil şi comunicabil.

         Până la intrarea în şcoală, copilul învaţă vorbirea într-un anumit fel, mai mult spontan, iar de la această vârstă, conduita verbală a copiilor capătă o serie de caracteristici noi, datorită procesului de instruire verbală a formării culturii verbale

         Experienţa verbală a copilului din primii 6 ani de viaţă influenţează întreaga dezvoltare psihică, iar la intrarea la şcoală are deja o anumită experienţă intelectuală şi verbală. El înţelege bine vorbirea celor din jur şi se poate face înţeles prin exprimarea gândurilor în propoziţii şi fraze alcătuite corect. Exprimă bine diferenţele dintre obiecte şi fenomene, este capabil de a face ironii şi discuţii contradictorii, iar dorinţele, preferinţele sunt tot mai clar exprimate. Această exprimare este facilitată şi de volumul relativ mare al vocabularului său: aproximativ 2.500 cuvinte din care circa 700-800 fac parte din vocabularul activ

          Se pot constata diferenţe însemnate de la un copil la altul în ceea ce priveşte dezvoltarea limbajului la intrarea în şcoală. Ele se datorează, pe deoparte, capacităţii, potenţelor intelectuale ale copilului, iar pe de altă parte, influenţelor mediului familial, ale modului de a vorbi al părinţilor, ale clarităţii logice în exprimarea faţă de copil, ale felului în care maturii ştiu să-l stimuleze.

         Limbajul constituie unul dintre cele mai accentuate fenomene ce îi diferenţiază pe copii la intrarea în şcoală. Diferenţele apar mai ales pe latura exprimării, a foneticii, a structurii lexicale, a nivelului exprimării. Aceste diferenţe în limbajul copiilor se menţin şi după intrarea la şcoală, ca efect al influenţelor instructiv-educative receptate şi asimilate diferit.

          Sub influenţa procesului citit-scris apare un stil personal de exprimare a ideilor. Deşi limbajul nu este suficient automatizat  sub raportul stereotipului gramatical şi încă mai încă mai întâlnim elemente ale limbajului situativ, vorbirea şcolarului mic devine un element al exprimării gândirii cu pronunţate note personale. Posibilităţile de verbalizare crescute înlesnesc folosirea unui limbaj ce conţine deseori elemente literare şi estetice pe fondul unui stil vioi şi al pronunţiei tot mai corecte. Structura cuvintelor, a propoziţiilor şi frazelor este tot mai complexă şi mai nuanţată. Dacă  în clasa I şi a II-a se întâlnesc expuneri incomplete, în clasa a III-a şi a IV-a apar răspunsuri mai complexe, organizate şi sistematizate. O astfel de exprimare fluentă şi coerentă este facilitată şi de dezvoltarea limbajului interior care constituie cadrul de organizare al limbajului exterior.

         Progresul în limbaj pe care îl realizează copilul are la bază o serie de achiziţii ce se completează şi se îmbină unele cu altele. În asimilarea limbajului, M. Cohen în ,,Psihologia copilului de la naştere la adolescenţă”, a descris patru etape:

-         prezentarea elementelor prime în comunicare;

-         multiplicarea acestor elemente de comunicare care sunt întrebuinţate separat;

-         prezenţa sintezelor;

-         prezenţa formelor gramaticale specifice limbajului adult.

          În cazul copiilor cu tulburări ale limbajului apar o serie de greutăţi în vorbire care pun în pericol transmiterea gândurilor proprii şi perceperea corectă a vorbirii auzite. Asemenea tulburări  ale limbajului pot influenţa în general comportamentul copilului şi în mod special conduita sa verbală mai cu seamă atunci când se fixează stereotipuri deficitare. Astfel de copii, cu intelect normal se menţin, cu o frecvenţă relativ mare, pronunţări incorecte ale unor sunete şi cuvinte, deformări, substituiri, nazalizări ale unor sunete şi silabe.

          Sunt deficienţe ale limbajului-dislalia şi rinolalia - care nu ridică probleme la tratarea lor logopedică, dacă recuperarea începe de timpuriu, dar logonevroza şi bâlbâiala au implicaţii mai profunde atât în vorbire cât şi în starea psiho-fizică, în personalitatea copilului. Aceşti copii au reţineri în discuţii, intervine teama de a vorbi, iar în multe cazuri dau impresia că au posibilităţi intelectuale reduse deşi dovedesc contrariul în desfăşurarea unor activităţi. La şcolarii mici cu o frecvenţă destul de ridicată vom întâlni disgrafia, agrafia, dislexia şi alexia, care constă în pierderea parţială şi chiar totală a deprinderii de a scrie şi de a citi, de a recunoaşte literele şi de a le îmbina în cuvinte.

          Eliminarea tulburărilor de limbaj permite copilului să-şi adopte conduita verbală, tot mai bine, la elementele variabile ale situaţiei, de aceea învăţătorul apelează la sprijinul  psihologului-logoped, al medicului care trebuie să descopere care sunt cauzele acestor tulburări şi mai ales cum se pot remedia.

          Dezvoltarea limbajului se face şi în contextul altor activităţi şcolare de muncă: educaţie plastică, educaţie fizică, istorie, cunoaşterea mediului înconjurător-cu prilejul cărora copilul face cunoştinţă cu o nouă terminologie care variază de la un domeniu la altul.

          Din cercetările făcute de Elena Badea reiese că la vârsta şcolară mică limbajul are:

·        la 6 ani - vocabular cu peste 3.500 de cuvinte;

                   - pronunţă corect cele mai dificile sunete;

                   - numără peste 10 cuburi.

·        la 7 ani - dialoghează mai mult cu copiii decât cu adulţii;

                        - îşi perfecţionează forma scrisă a limbajului.

·        la 8 ani - enumeră corect lunile anului;

                - cunoaşte semnificaţia curentă a 16 cuvinte;

                - îşi automatizează scrisul.

·        la 9 ani - cunoaşte semnificaţia curentă a 21 cuvinte;

                  - se orientează cu ajutorul limbajului în rezolvarea

                       problemelor;                                                                                                          

·        la 10 ani - foloseşte fraze scurte, dar variate;

                                - cunoaşte semnificaţia curentă a 25 cuvinte;

                                - are vocabular variat, influenţat de motivaţie şi mediul educativ;

                                - are aspect elaborat al limbii materne şi sensibilitate pentru limbi străine;

                                - este mai puţin precis în scriere.

·        la 11 ani - vorbeşte repede, cu accent emfatic pe anumite cuvinte.

          Aş îndrăzni să spun că o parte dintre aceste caracteristici nu mai sunt conforme cu realitatea de astăzi, când copiii au la dispoziţie o tehnică avansată în domeniul cunoaşterii (calculatorul, programe TV diversificate etc.); experienţa mea în învăţământul primar îmi confirmă acest lucru.

          Perioada şcolară mică este deosebit de semnificativă din următoarele considerente:

                 - vârsta şcolară mică coincide  cu perioada  cea mai semnificativă ca intensitate în organizarea exprimării verbale;

                 - în perioada şcolară mică exprimarea şi conduita verbală sunt mai spontane, mai sincere;

                - în perioada şcolară mică se manifestă o serie de particularităţi ale limbajului (dereglările verbale trec printr-o etapă de clarificare, de restructurare şi, în general, de reorganizare);

                - în perioada şcolară mică, locul conduite verbale de fiecare zi este luat, treptat, de ,,vorbirea oficială,, care se transformă şi se dezvoltă acum;

               - în perioada şcolară mică se precizează sensul şi semnificaţia ce se poate acorda diferitelor cuvinte, forme de exprimare;

               - în perioada şcolară mică, cunoaşterea caracteristicilor comportamentului verbal are o deosebită importanţă pentru procesul instructiv-educativ în general, pentru  influenţarea gândirii, memoriei, imaginaţiei şi a altor procese psihice şi însuşiri ale personalităţii în special.

         Aşadar, în perioada şcolară mică, se dezvoltă toate formele de limbaj. Conduitele verbale încep din ce în ce mai mult să subordoneze toate celelalte comportamente, să le organizeze şi să le dinamizeze. Conduitele de ascultare, care se integrează în limbajul oral, contribuie nu numai la însuşirea celor comunicate, dar şi la o disciplinare mintală a copiilor.

          Rolul învăţătorului este foarte important deoarece el reprezintă persoana oficială din partea societăţii şi prin metodele didactice activ-participative folosite în cadrul activităţilor ce se desfăşoară la clasă cât şi în activităţile extracurriculare, poate, şi chiar are datoria profesională şi morală de a-i ajuta pe cei cu deficienţe de limbaj până la o corectare totală, dacă este posibil, iar celorlalţi să le înfrumuseţeze şi să le îmbogăţească vocabularul la un nivel ridicat, nivel ce va fi o rampă de lansare pentru o viaţă frumoasă.

BIBLIOGRAFIE

Badea, Elena, Caracterizarea dinamică a copilului şi adolescentului, E.D.P, Bucureşti, 1993

Cosmovici, Andrei, Psihologie generală, Polirom, Iaşi,1996;

Verza, Emil,Verza, Florin, Emil, Psihologia,vârstelor, ProHumanitate, Bucureşti, 2004

Verza, Emil, Conduita verbală a şcolarilor mici, E.D.P, Bucureşti,1973