LIPOVENII DIN CARTIERUL PISC – BRĂILA

Gheorghe Leonard Marian – Profesor de Istorie

Colegiul Economic “Ion Ghica” Brăila

Rezumat: Articolul de față încearcă să aducă în atenția cititorilor o serie de aspecte legate de rușii lipoveni rezindenți în Brăila, în vestitul cartier Pisc. Lipovenii se așează în Brăila, în intervalul cuprins între anii 1818 și 1830, preferând ca locație zona numită Pisc, aflată la marginea orașului. Ocupațiile de bază ale lipovenilor sunt pescuitul și creșterea animalelor. Fiind și buni negustori, credincioșii de rit vechi investesc o parte din câștiguri pentru construirea unor lăcașe de cult specifice religiei lor. Mai târziu, o masă compactă de lipoveni se cristalizează și se dezvoltă în cartierul Comorofca, devenit cunoscut în plan internațional, datorită romancierului brăilean Panait Istrati.

Lipovenii sunt cetățeni fideli patriei adoptive, evitând – cu mici excepții  – să intre în conflict cu autoritățile statale. Biserica Ortodoxă de Rit Vechi este recunoscută oficial în 1946, dar activitatea religioasă este atent monitorizată de autoritățile comuniste. Comunitatea Rușilor Lipoveni din România, creată după Revoluția din decembrie 1989, joacă un rol important în menținerea tradițiilor  și obiceiurilor staroverilor. La ultimele recensăminte s-a constatat o scădere a populației lipovenești, din cauza micșorării ratei natalității și a emigrării multor familii în Occident.

Cuvinte cheie: lipoveni, cartierul Pisc,cartierul Comorofca, Brăila, Comunitatea rușilor lipoveni, Mitropolia de Rit Vechi, Biserica Ortodoxă Rusă de Rit Vechi.

Pe teritoriul actual al României, primele aşezări lipoveneşti sunt Lipoveni (1724) şi Manolea (1743). În Dobrogea, lipovenii sunt semnalaţi începând cu 1764 la Sarichioi, Jurilovca, Slava Rusă şi Tulcea. În 1784 este înfiinţată localitatea Fântâna Albă (actualmente pe teritoriul Ucrainei), care va deveni, timp de aproape două secole, un centru spiritual deosebit de important pentru credincioşii de rit vechi (în 1846, aici, se înfiinţează Mitropolia Creştină de Rit Vechi).

În zona Brăilei, înaintea lipovenilor au ajuns şi alţi ruşi, încă din secolul al XII-lea, aşa cum menţionează cronică lui Nestor din Kiev. Aceştia erau negustori care vindeau blănuri, miere, ceară şi luau în schimb mătăsuri şi vin de la greci, argint şi cai de la unguri, grâne de la la români.

Între anii 1818-1830, la scurt timp după ce Brăila revenea în stăpânirea Țării Românești, primii emigranţi lipoveni s-au aşezat într-o pădure, aflată pe locul unde astăzi este cartierul Pisc din Brăila. Pisc nu este denumirea data de lipoveni, numele satului, devenit ulterior cartier, provine de la situarea sa în zona cea mai înaltă a oraşului Brăila, care s-a dezvoltat pe direcția Nord - Sud de-a lungul Dunării. Scriitorul brăilean Ioan Munteanu susține că lipovenii s-au stabilit în Pisc în anul 1828, iar la scurt timp, în 1835, pe harta realizată de ruşi, apărea cartografiat satul Piscul Brăilii.

Mărturiile păstrate arată că oamenii acestor locuri aveau drept ocupaţie de bază pescuitul în Dunăre şi în bălţile de la marginea oraşului, precum şi cultivarea pământului, îndeletniciri ce le avuseseră şi în Rusia natală.

Primilor sosiţi li s-au adăugat alţi ruşi de rit vechi, mai bogaţi, care au venit cu averile lor şi s-au stabilit tot în Pisc. Au început să practice pescuitul în stil mare, luând în arendă bălţile Brăilei, până la Gura Ialomiţei. Comerţul cu peşte s-a intensificat, lipovenii brăileni devenind precupeţi ambulanţi, care umblau cu căruţele din sat în sat, pe o rază de sute de kilometri în jur.

După ce au devenit negustori cu o stare materială respectabilă, lipovenii au început să-şi construiască biserici frumoase şi bogate, pentru care au făcut foarte multe eforturi financiare. Astfel, în 1895, s-a construit o biserică în oraş, unde, în prezent, este Catedrala Mitropoliei de Rit Vechi. Biserica s-a îngrijit de editarea ziarului Slova Pravda (“Cuvântul adevărului”).

Monografistul Nae Vasilescu ne oferă o serie de amănunte interesante despre Pisc, într-o lucrare de-a sa, publicată în anul 1906:

“Cătunul Piscu sau satul lipovenesc este infiinţat prin anul 1832 de ruşii rămaşi în Braila, din armatele ruse, ce luaseră parte la războiul din 1828.

Se zice că cel dintai locuitor stabilit în partea locului ar fi fost un anume Vasile Busurcă.

Populaţia comunei este de 7373 de suflete, din care 3397 bărbaţi şi 3376 femei.

Capi de familie 1633.

Repartizaţi după religie, sunt: ortodocşi 5445, mozaici 47, catolici 79, protestanţi 130, mahomedani 6, armeni 7, lipoveni 1659.

După naţionalitate: români 5171, austro-ungari 107, germani 6, italieni 4, bulgari 34, greci 22, sârbi 2, ruşi 1, turci 11, nesupuşi nici unei protecţii străine2015.

Ştiu carte 1347 bărbaţi şi 375 femei.

La plebiscitul din 1866 au votat 668 locuitori.

În războiul din 1877 au murit 7 locuitori.

[...] Se cultivă creşterea gândacilor, din anul 1901 şi se filează borangicul, cu maşini speciale. Tot din anul 1901 se cultivă albinăritul în stupi model.”

Marele istoric Nicolae Iorga completează datele furnizate de Nae Vasilescu cu o superbă descriere a satului Pisc:

“Case curăţele, cu fereştile mari, îngrijit spălate, curţi pline de coşar, de poieţi, de tot felul de curioase înjghebări de scânduri. Câni sălbateci latra in curţile cu îngrijire închise [...] Vorbesc ruseşte încet, moale [...] Sunt lipovenii noştri, starovierţii, ortodocşii <credinţei celi vechi> [...]  <Să cetească >, aceasta e norma vieţii lor. Nicăieri cartea nu e mai scumpă tuturor sufletelor decât aici. Orice vechi volum masiv închide adevărul etern cu care necontenit trebuie păstrat contactul. Şi cartea ţine sufletele blânde şi bune.”

Lipovenii brăileni nu au locuit exclusiv în Pisc, o masă destul de compactă de etnici ruşi s-a stabilit în Comorofca, cartier în care a copilărit scriitorul Panait Istrati.

Acelaşi Nae Vasilescu prezenta Comorofca asemeni unui spaţiu extramundan, aflat în antiteză totală cu micul paradis terran din Pisc:

“Comorofca e un întreg cartier, locuit în majoritate de lipoveni, munictori şi pescari, situat pe vadul Olangeriei şi malul oraşului, În dreptul Docurilor; de la Cazarma din Călăraşi până la şantul colector : Comorofcenii au locuinţele construite în modul cel mai primitiv şi neigienic.

Stabiliţi fără nicio autorizţie, cu case făcute din nuiele, stuf cu pământ, multe săpate în mal. Acest cartier, pe lângă că e un focar de infecţie, dar prin întocmirea lui şi aşezarea, în acel loc, a toţi indivizii certaţi cu justiţia, prezentând un pericol pentru siguranţa publică; în anul 1901, Primăria a luat energice măsuri şi a desfiinţat o parte din acest cartier. Numele  de Comorofca este rusesc.

Între linia ferată şi Docuri, pe vremuri era un lac un lac foarte mare căruia i se zicea “lacul cărămidarilor”. Casele comorofcenilor, începeau de la acest lac urcându-se pe mal. Din cauza localităţii băltoase erau foarte mulţi ţânţari; insecte insuportabile pentru orăşenii subţiri. Ţânţarii se numesc în ruseşte Cumari – Cumorof – şi de aici această aşezare, care este locuită în majoritate de ruşi şi lipoveni, s-a numit Comorofca, iar locuitorilor li s-a zic comorofceni.”

Descrieri similare ale cartierului se regăsesc în opera romancierului Panait Istrati, dar şi în raportul doctorului Felix, unul din întemeietorii sistemului sanitar modern.

În ciuda imaginii sale negative, Comorofca devine cunoscută la nivel mondial prin intermediul povestirii Codin, scrisă de Panait Istrati şi transpusă cinematografic în regia elveţianului Henri Colpi.

Astăzi, numărul lipovenilor din Comorofca este foarte redus, căci foarte mulţi dintre ei s-au contopit cu românii, intrând în familii mixte, în timp ce alţii s-au stabilit în Pisc sau în alte zone ale ţării.

În general, lipovenii din Brăila s-au menţinut ca o comunitate izolată, păstrându-şi cu grijă obiceiurile, matricea spirituală care îi lega de plaiurile de origine, dar, cu toate acestea, de-a lungul timpului, au mai existat situaţii în care minoritarii ruşi s-au aflat în conflict de interese cu legile statului.

În 1858, “Convenţia de la Paris” , a hotarât că “moldovenii şi valahi de orice rit creştin se vor bucura deopotrivă de drepturi politice” (articolul 46),. Guvernul român a aplicat formal acest articol, credincioşii de rit vechi fiind consideraţi toleraţi. Deşi, teoretic, conform acestui articol, lipovenii erau egali în drepturi cu românii, cei dintâi le-au refuzat şi s-au sustras de la o serie de obligaţii militare, şcolare sau sanitare, impuse prin lege. Mulţi lipoveni au trecut Dunărea şi s-au plâns Porţii de măsurile luate de guvernul român, iar în unele zone, precum Pisc-Brăila, nemulţumirile etnicilor ruşi au culminat cu mici revolte locale.

În anul 1877, în timp ce războiul ruso-turc era în plină desfăşurare, Dobrogea a fost tranzitată de către trupele române şi ţariste cu scopul de a pătrunde pe teritoriul bulgar. De teama persecuţiilor ruseşti, o mare parte din locuitori se refugiază în Brăila, implicit în satul Pisc, dar şi în alte oraşe precum Galaţi, Vaslui sau Botoşani. După finalizarea războiului, mulţi dintre ei revin în Dobrogea.

Cu toate că s-au manifestat ca nişte locuitori fideli ai patriei de adopţie, luptând pentru ea pe în ambele conflagraţii mondiale, lipovenii au fost priviţi cu suspiciune atât de către guvernarea legionară, cât şi de cea a mareşalului Antonescu, ambele aplicându-le un regim discriminatoriu, fără a avea la bază un fundament real sau credibil. După intrarea României în război alături de Germania nazistă (22 iunie 1941), Legiunea de jandarmi Brăila raporta că, în Pisc şi Brăiliţa, există spioni şi agenţi provocatori, infiltraţi de serviciile secrete sovietice. Un exemplu revelator pentru această situaţie, este şi cazul lui Ivan Macarie, care, la data de 17 august 1941, este internat în lagăr, conform Ordinului 2117/1941, deoarece “nutreşte idei comuniste şi în calitatea sa de preot (lipovenesc) face educaţie tineretului în spirit comunist”.

Activitatea Bisericii Ortodoxe Ruse de Rit Vechi, implicit a Mitropoliei din Brăila, deşi fusese reglementată oficial în 1946 de către regimul comunist de atunci, a fost atent monitorizată de către autorităţi, care, au reuşit, printr-o abilă propagandă ateistă, să producă puternice fisuri în coeziunea comunităţii lipoveneşti locale.

Spre sfârşitul guvernării comuniste din România, politica oficială de asimilare a minorităţilor a dus la scăderea dramatică a ponderii utilizării limbii materne ruse, deşi, paradoxal, în şcolile din oraş şi din ţară, limba rusă se studia ca limbă străiină.

După revoluţia din 1989, locuitorii Piscului şi-au focalizat toate energiile, punându-le în slujba Comunităţii Ruşilor Lipoveni din România, organizaţie ce şi-a propus şi a reuşit să promoveze valorile materiale şi spirituale ale acestei etnii.

Numărul populaţiei lipoveneşti de la Brăila a crescut şi a scăzut în funcţie de conjuctura politică în care s-a aflat ţara noastră. Între anii 1890 şi 1930, ponderea lipovenilor în totalul populaţiei oraşului a crescut de la 0,6%  la 2,09 %, iar în intervalul 1977-2002, procentul de minoritari de rit vechi a fluctuat de la 0,30% la 1,60%. Scăderea cea mai accentuată s-a inregistrat în intervalul 1930-1956, şi poate fi pusă pe seama statutului general de neîncredere pentru etnia de origine rusă, amplificat şi de numărul mare de conflicte politice şi militare româno-ruse privind situaţia Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. Este foarte probabil, ca în acest context, mulţi dintre ei să nu-şi fi declarat naţionalitatea reală la recensăminte, asumându-şi statutul de cetăţean român.

Ruşii lipoveni, în numar de 29774 la recensământul populaţiei din anul 2002, dintre care 3359 reprezentand 1% din populaţia judeţului Brăila, reprezintă comunitatea etnică cu ponderea cea mai mare dintre brăileni şi cu cea mai mare pregnanţă în păstrarea identităţii etnice şi culturale.

Rezultatele recensământului din octombrie 2011, ne indică faptul ca din totalul populaţiei stabile a judeţului Brăila (304925 persoane), doar 293763 s-au declarat români (96,3%), 7961 romi (2,6%), 1938 ruşi lipoveni (0,6%), 179 greci (0,06%), 178 turci (0,06%).

Comparativ cu anul 2002, se observă o uşoară scădere a numărului de minoritari ruşi lipoveni, justificată pe deplin prin diminuarea ratei natalităţii, respectiv prin emigrarea unor familii în ţări din vestul Europei, în căutarea unor condiţii optime de trai şi a unor locuri de muncă mai bine remunerate.

Bibliografie

Lucrări de specialitate

Chirilă, Feodor, Minorităţile naţionale din România, Editura Kham, Bucureşti, 2001.

Hristian, Camelia, Pricop, Ghena, Smaznov, Evdochia, Greci, evrei, ruşi lipoveni, turci….Brăila, Editura Istros, Brăila, 2012.

Iorga, Nicolae, Romănia cum era până în 1918, Bucureşti, Editura Minerva, 1972.

Moldovan, Svetlana, Comunitatea ruşilor lipoveni, Editura Ararat, Bucureşti, 2004.

Munteanu, Ioan, Istoria cartierelor Brăilei, Editura Ex Libris, Brăila, 2011.

Varona, Alexandr, Rezumatul tezei de doctorat Staroverii în secolele XVII-XIX, Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti, 2011.

Resurse internet

www.crlr.ro

www.divers.ro

www.braila.insse.ro

www.recensamantromania.ro