MANUALELE ALTERNATIVE – MIJLOACE DIDACTICE ALE PROFESORULUI DE AZI

Prof. Budurean Corina

Colegiul Tehnic „Traian Vuia”, Oradea

            Articolul urmăreşte o prezentare a rolului pe care îl are manualul, ca mijloc didactic, în procesul instructiv-educativ şi a felului în care sunt concepute manualele alternative comparativ cu manualul unic, clasic. Profesorul este cel care decide alegerea manualului şi valorifică, într-o manieră personală, conţinutul acestuia.

            Unul dintre mijloacele didactice folosite de profesor în procesul instructiv-educativ este manualul. Acesta este o carte didactică ce face accesibile conţinuturile ştiinţifice ale unei discipline. În învăţământul modern, autorii manualelor concep altfel decât în trecut conţinutul acestora, folosind diverse metode activante pentru implicarea sistematică şi permanentă a elevilor în procesul însuşirii cunoştinţelor şi în formarea deprinderilor practice. Manualul unic, tradiţional, a fost înlocuit cu o multitudine de manuale alternative care pornesc de la aceeaşi programă, dar al căror conţinut este diferit. Manualul actual nu mai reprezintă un etalon, o sursă unică de informare pentru elevi, ci un mijloc didactic al profesorului prin intermediul căruia aceştia sunt stimulaţi să participe la desfăşurarea procesului didactic.

            Conţinuturile curriculum-ului nu mai sunt tratate preponderent teoretic şi exhaustiv, fiind considerate în cadrul lecţiilor doar un sistem de referinţă. De aceea, autorii manualelor alternative pot recurge la modele diferite şi originale de tratare didactică a materiei. În cazul manualelor de limba şi literatura română, aceştia evită obişnuitele comentarii şi teoretizările neatractive ale unor concepte operaţionale, sprijinindu-se, în mod deosebit pe lectura elevilor, stimulându-i să gândească pe cont propriu, să-şi exprime opiniile şi să-şi susţină punctul de vedere. Manualele de limba română cuprind astfel, în locul clasicului comentariu, fragmente reprezentative ale unei opere pe care elevii pot să le analizeze, aprecieri ale unor mari critici sau întrebări care le suscită interesul faţă de un anumit aspect al operei. În ceea ce priveşte gramatica, este preferată cea tradiţională şi foarte puţin se face trimitere la cele mai recente cercetări în domeniu, manualele nefiind actualizate şi concepute în concordanţă cu Gramatica Limbii Române, editată de Academia Română.

Coerenţa conceptuală a manualelor alternative este asigurată prin respectarea, pe plan naţional, a obiectivelor generale - aceleaşi pentru toate şcolile şi pentru toate manualele, indiferent de structura şi de forma lor, precum şi prin evaluarea centrată pe competenţe şi capacităţi, măsurabile în performanţe concrete. Însă nu toate manualele apărute la diferite edituri întrunesc aceste calităţi. Unele se ocupă de domeniul Literaturii mai mult decât de cel al Limbii şi comunicării, altele acordă o mai mare importanţă unor concepte operaţionale, neglijându-le pe altele sau sunt înţesate cu întrebări, neoferind nici o informaţie despre operă, despre anumite concepte operaţionale sau despre evoluţia anumitor specii literare. În cazul celor din urmă, elevii nu au informaţiile teoretice decât dacă sunt oferite de profesor, ceea ce face să se piardă mult timp în acest sens. Rolul profesorului devine atunci acela de a alege manualul potrivit, în funcţie de nivelul clasei sau de accesibilitatea limbajului cărţii şi de a preda elevilor acele noţiuni care nu se regăsesc în manual.

În altă ordine de idei, avalanşa de manuale tipărite de diferitele edituri a dus la o libertate foarte mare în alegerea lor de către profesori, astfel încât elevii unor şcoli învecinate sau chiar din aceeaşi şcoală ajung să înveţe după manuale diferite. Această situaţie creează confuzii în rândul elevilor care au impresia că se studiază noţiuni diferite. De aici, dificultăţile apărute la examenul de bacalaureat de a încadra o operă într-o anumită tipologie sau de a caracteriza un anumit tip de personaj.

În cadrul procesului instructiv-educativ, profesorul trebuie să recreeze conţinutul concret al fiecărei lecţii, consultând mai întâi programa şi manualele şcolare pe care le are la dispoziţie, adăugând, dacă este cazul, şi o nouă optică de analiză şi o interpretare a faptelor de limbă şi de literatură cunoscute din cele mai recente cercetări de specialitate şi metodologie. Alegând cea mai potrivită cale de predare - învăţare, conţinutul ştiinţific devine, pentru elevi, inteligibil, temeinic şi uşor de asimilat. Profesorul nu se poate limita doar la informaţia cuprinsă în paginile manualului şcolar din mai multe motive. În primul rând, manualul are o anumită stabilitate, pe durata mai multor ani şi, ca atare, nu poate încorpora ultimele achiziţii din domeniile specialităţii şi ale metodicii. În al doilea rând, prin conţinutul şi forma de prezentare a cunoştinţelor, manualul vizează, fie un nivel mediu, fie unul superior de pregătire a elevilor, fără preocupări deosebite privind tratarea diferenţiată a elevilor. În al treilea rând, unele manuale sunt concepute prea abstract, limbajul lor este peste nivelul de înţelegere al elevilor, devenind astfel inhibante şi greu de înţeles.

Din această cauză, profesorul trebuie să ţină cont de anumite aspecte atunci când îşi pregăteşte lecţiile: cât de adecvat este conţinutul din programă şi din manual pentru tema respectivă, în ce măsură sunt realizabile obiectivele propuse prin mijlocirea conţinutului respectiv, sub ce aspecte sau din ce punct de vedere poate fi completat şi re-elaborat conţinutul respectiv. De aceea, ţinând seama de prevederile programei şi de textul din manual, profesorul se va documenta suplimentar pentru a opera o selecţie riguroasă a cunoştinţelor, orientându-se în trei direcţii: identificarea tipului de cunoştinţe care urmează să fie predat şi însuşit,  selectarea cunoştinţelor care facilitează formarea de noi priceperi, deprinderi sau abilităţi de analiză literară a operelor prevăzute în programă, alegerea operaţiunilor şi a proceselor mentale solicitate pentru însuşirea unui conţinut ştiinţific: gândire convergentă sau divergentă, memorie de lungă sau de scurtă durată, raţionament inductiv, deductiv etc.

            Profesorul structurează logic conţinutul ştiinţific al lecţiei, luând în considerare capacităţile cognitive ale elevilor în raport cu complexitatea temei de predat. Mai mult decât atât, trebuie să ţină cont de faptul că elevul trebuie ferit de a se pierde în haosul informaţiei, de capcana confuziilor şi a lacunelor, fiind determinat să recepteze lecţia ca pe un întreg logic, nu sub forma unor elemente incoerente, fără legătură între noţiuni, devenind tot mai conştient de locul pe care fiecare cunoştinţă îl ocupă în sistemul omogen din care face parte.

Bibliografie:

1. Parfene, Constantin, Metodica studierii limbii şi literaturii române în şcoală, Editura Polirom, Iaşi, 1999;

2. Bărboi, Constanţa; Ionescu, Cristina; Lăzărescu, Gheorghe; Negreţ, Ion, Metodica predării limbii şi literaturii române în liceu, E.D.P., Bucureşti, 1983