METODE INTERACTIVE DE

PREDARE - ÎNVĂŢARE - EVALUARE

Prof. înv. primar DOBREA MONICA

Şcoala Gimnazială „Emil Racoviţă” Oneşti, jud. Bacău

Motto: „Să nu-i educăm pe copii pentru lumea de azi. Această lume nu va mai exista când ei vor fi mari. Şi nimic nu ne permite să ştim cum va fi lumea lor. Atunci să-i învăţăm să se adapteze.” (Maria Montessori)

Procesul de învăţământ este un sistem complex, rezultat al interdependenţei dintre predare, învăţare şi evaluare, cu o finalitate bine conturată – aceea de transpunere în practică a idealului educaţional, dezvoltarea integral-vocaţională a personalităţii. Calea principală prin care se realizează acest aspect este perfecţionarea tehnologiei, respectiv a formelor, metodelor şi mijloacelor prin care se ajunge la rezultatul scontat.

Tehnologia didactică include într-un tot unitar toate componentele procesului de învăţământ, insistând asupra interdependenţei dintre conţinut şi toate celelalte aspecte, cum ar fi: organizarea, relaţiile profesor-elevi, metodele, procedeele folosite etc. Un loc important în cadrul tehnologiei didactice îl ocupă strategiile didactice. Prin strategie didactică înţelegem un ansamblu de metode şi procedee prin care se realizează conlucrarea dintre profesori şi elevi în vederea predării, învăţării, dar şi evaluării unui volum de informaţii, a formării unor priceperi şi deprinderi, a dezvoltării personalităţii umane.

Pentru definirea metodei ţinem seama de faptul că termenul provine din cuvântul grec „methodes”, care înseamnă „cale”. Metoda de învăţământ este un demers tipic, folosit în procesul de învăţământ atât de către profesor cât şi de către educat în scopul educării acestuia din urmă, demers care are ca principale determinări, pe de o parte orientarea spre sporirea cunoaşterii şi perfecţionarea capacităţilor de cunoaştere, şi pe de altă parte, relativa reglementare cu privire la etapele de parcurs, mijloacele strict necesare, limitele de eficienţă.

Învăţământul modern pune un accent deosebit pe metodele interactive. Acestea presupun ca instruirea să se facă activ, elevii devenind astfel coparticipanţi la propria lor instruire şi educaţie. Prin folosirea metodelor interactive în demersul didactic sunt satisfăcute următoarele cerinţe psihopedagogice ale activizării:

- pregătirea psihologică pentru învăţare;

- prevenirea şi reducerea influenţelor negative ale diferitelor surse perturbatorii;

- asigurarea repertoriilor congruente;

- asigurarea unui limbaj comun între educator şi educat;

- utilizarea unor modalităţi eficiente de activizare.

Prin folosirea metodelor interactive este stimulată învăţarea şi dezvoltarea personală,

favorizând schimbul de idei, de experienţe şi cunoştinţe, asigură o participare activă, promovează interacţiunea, conducând la o învăţare activă cu rezultate evidente, contribuie la îmbunătăţirea calităţii procesului instructiv-educativ, are un caracter activ-participativ, o reală valoare activ-formativă asupra personalităţii elevilor.

Pentru utilizarea eficientă a acestor metode, în practica didactică, este necesară cunoaşterea teoretică, o minimă experienţă în utilizarea acestora şi integrarea corespunzătoare în proiectul didactic, în interrelaţie cu metodele tradiţionale. Acest mod de predare transformă elevul într-un actor, participant activ în procesul învăţării, pregătit să-şi însuşească cunoştinţele prin efort propriu, o angajare optimă a gândirii, mobilizându-l în raport cu sarcinile de învăţare date, se identifică cu situaţia de învăţare în care este antrenat, fiind parte activă a propriei transformări şi formări, generată de cunoaştere.

Practica didactică bazată pe metode interactive presupune:

- interacţiuni verbale şi socio-afective nemijlocite între elevi, graţie cărora se dezvoltă competenţe intelectuale şi sociale transferabile în diferite contexte formale sau informale;

- atitudine deschisă, activă, bazată pe iniţiativă personală;

- o învăţare în colaborare cu ceilalţi colegi;

- angajarea intensă a elevilor în realizarea sarcinilor (chiar dacă în cazul unora dintre ei nu se produce la primele experienţe de acest gen);

- responsabilitatea colectivă şi individuală;

- valorizarea schimburilor intelectuale şi verbale, mizând pe o logică a învăţării care ţine cont de opiniile elevilor.

Demersurile didactice de acest tip conduc spre un progres cognitiv centrat pe

descoperirea celuilalt, a unei participări active şi interactive, la reflecţie comună în cadrul comunicării educaţionale din care face parte.

Specific metodelor interactive este faptul că ele promovează interacţiunea dintre minţile participanţilor, dintre personalităţile lor, ducând la o învăţare mai activă şi cu rezultate evidente.

Metodele interactive:

- creează deprinderi;

- facilitează învăţarea în ritm propriu;

- stimulează cooperarea, nu competiţia;

- sunt atractive;

- pot fi abordate din punct de vedere al diferitelor stiluri de învăţare.

Ofer spre exemplificare una dintre cele mai cunoscute metode interactive – Metoda proiectului.

Metoda proiectului este o metodă de predare-învăţare activ-participativă care promovează dezvoltarea capacităţilor dinamice, dezvoltarea aptitudinilor elevilor, dar şi o metodă de evaluare.

Proiectul este o activitate personalizată, elevii putând decide nu numai asupra conţinutului, dar şi asupra formei de prezentare.

Caracteristici:

- se desfăşoară pe o perioadă de timp de câteva zile sau câteva săptămâni;

- începe în clasă prin precizarea temei, definirea şi înţelegerea sarcinilor de lucru;

- continuă în clasă şi acasă şi se încheie în clasă prin prezentarea unui raport despre rezultatul obţinut şi expunerea produsului realizat;

- poate lua forma unei sarcini de lucru individuale sau de grup;

- trebuie organizat riguros în etape, ca orice muncă de cercetare;

- facilitează transferul de cunoştinţe prin conexiuni interdisciplinare.

Avantajele folosirii proiectului ca metodă interactivă de predare – învăţare – evaluare:

- Valorizează experienţa cotidiană, informaţiile şi interesele elevilor;

- Oferă posibilitatea fiecărui elev de a se manifesta în domeniile în care capacităţile sale sunt cele mai evidente;

- Oferă oportunităţi pentru realizarea unei cooperări educaţionale între principalii actori ai educaţiei: elev + elev, elev – învăţător, învăţător – elev – părinte;

- Stimulează acumularea de cunoştinţe, dezvoltă capacităţile şi abilităţile de comunicare, colaborare şi ajutor, determinând învăţarea activă.

Trebuie, însă, să avem mare grijă, când, cum şi ce metodă aplicăm, deoarece demersurile didactice pe care le iniţiem trebuie să fie în concordanţă cu particularităţile de vârstă şi posibilităţile cognitive şi practice ale copiilor. Nu orice metodă poate fi aplicată în cadrul oricărei categorii de activitate sau la orice nivel de vârstă. În alegerea metodelor pe care le vom aplica, trebuie să ţinem cont de tema tratată, de tipul ei (de predare, învăţare, evaluare) şi de nivelul de dezvoltare intelectuală al copiilor. De aceea, este necesar un studiu profund al acestor metode, o analiză amănunţită, creativitate, responsabilitate didactică şi capacitate de adaptare şi aplicare.

Bibliografie:

Boncu Ştefan – „Psihosociologie şcolară”, Editura Polirom, Bucureşti, 2013;

Nicola Ioan – „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Aramis, Bucureşti, 2003;

Mîndru Elena – „Strategii didactice interactive”, Editura Didactica Publishing House,

Bucureşti, 2005.