OTILIA CAZIMIR – UNIVERSUL COPILĂRIEI

prof. înv. primar Ungurean Gheorghina

Şcoala Gimnazială Iraclie Porumbescu-Frătăuţii Noi, Suceava

Otilia Cazimir (12 februarie 1894 – 8 iunie 1967), pe numele său adevărat Alexandra Gavrilovici a fost cel de-al cincilea copil al învățătorului Gavrilovici Gheorghe. Și-a petrecut copilăria în satul natal Cotu Vameş, județul Neamț și a început să scrie poezii de când era mică. A urmat liceul și universitatea la Iași, oraș în care și-a desfășurat întreaga activitate literară.

A debutat cu volumul de poezii Lumini şi umbre în 1923, după care au urmat: Fluturi de noapte (1923), Cântec de comoară (1931), Cronici fanteziste și umoristice (1930), Jucării (1938), Poezii (1939), Stăpânul lumii (1947), Alb și negru (1949), Baba iarna intră-n sat (1954).

A mai scris nuvele și schițe, a făcut traduceri din literatura rusă și franceză. Proza sa cuprinde volumele: Din întuneric, Fapte și întâmplări adevărate, Din jurnalul unei doctorese, Grădina cu amintiri, A murit Luchi, Prietenii mei scriitorii, În târgușorul dintre vii.[1]

Despre poezia Otiliei Cazimir, Eugen Lovinescu afirma că e „graţioasă, fragedă şi minoră”,[2] iar George Călinescu: „Cântând copilăria, vârsta senzaţiilor violente, Otilia Cazimir face, cu aceeaşi intuire directă a lumii, o poezie de miraculos infantil. Toţi simboliştii din seria sentimentală vor cânta, de altfel, copilăria, cu mai multă competenţă, fiindcă în loc să intelectualizeze memoria, se reazemă ca şi în perceperea naturii pe evocări senzoriale.”[3]

Ea a iubit copiii și a scris mai multe poezii pentru ei. ,,Gingășia copiilor m-a cucerit dintotdeauna. Eu m-am apropiat de ei râzând, scriindu-le poezii vesele cu o nuanță uşoară de ironie. Am început prin a spune copiilor povești și, abia mai târziu am început să scriu pentru ei. Când eram o abia ieșită din școala primară, le povesteam nepoților mei, de care nu mă despărțea decât câțiva ani.”[4]

În volumele Baba iarna intă-n sat și Jucării un loc important îl ocupă universul copilăriei din care nu lipsesc micile viețuitoare: furnica, melcul, cârtița, gândăceii, cărăbușul, ariciul, țânțarul, puișorii, pițigoiul, păsărelele. În copilărie a simțit lipsa prietenilor de joacă, chiar ea însăși mărturisea: ,,Am fost o copilă cuminte. Toți erau mai mici decât mine. Mă jucam singură. Mă sfiam de toți. Uneori cântam. Alteori priveam gâzele, păsările, când se topeau zăpezile.”

Poeziile Gospodina, Puișorul cafeniu, Licuriciul, De pe-o Bună – Dimineață, Țânțarul și avionul, Melcul, Ariciul, Un cămin de păsărele, Hultanul, Cântecul pițigoiului, Rața sfădăușă, Ciocârlanul, Ariciul-împărat, Trei rățuște sunt câteva din poeziile Otiliei Cazimir în care sunt prezente micile viețuitoare.

Poezia Gospodina este cea mai cunoscută de către copii. Pentru a descrie furnica, Otilia Cazimir face apel la umor:

,,Și-s grăbită, și-s grăbită,

Că mi-i casa negrijită

Și mi-s rufele la soare,

Și copiii cer mâncare… ”

Finalul poeziei cuprinde mesajul pe care îl pot desprinde micii cititori:

,, Nu, la noi

În mușuroi,

Nu e timp pentru zăbavă:

Că de n-ar fi de ispravă,

Ar fi vai ș-amar de noi!”

Melcul din poezia cu același titlu este descris pitoresc, micii cititori putând afla din tainele acestei viețuitoare. ,,Cu trup mic de gelatină”, el își petrece vara ducând o viață ,,măruntă și timidă”, iar când natura nu este prietenoasă se retrage într-o găoace ,,atât de subțire, c-ar fi strivit-o-n palme un copil”. Cu casa în spate el alunecă pe iarbă ,,încet și fără spor”: „Plimbându-şi greu făptura lui gheboasă

Pe foi de brustur ori prin buruiene,

De-a lungul drumului lăsa, alene,

O dungă lucitoare şi cleioasă,

Ca să-şi însemne drumul înapoi

Spre pâlcul cald şi dulce de trifoi...”.

Melcul când aude cântecul încetişor al copiilor, „înşelat de glasul lor”:

„Şi-a scos naiv corniţele la soare

Şi i-a privit încremenit de frică,

Cu ochii mici ca patru punctişoare”.

O altă viețuitoare, cârtiţa, este scoasă din casă ei de copiii care o privesc uimiți de stângăcia cu care se mişcă printre tufănele şi firele de iarbă. Ea nu cunoaşte razele de soare, norii și vântul, picăturile de ploaie, culorile și cântecele:

„Ci, scormonind necontenit ţărâna,

În bezna ei ocrotitoare

Îşi sapă răsucite subterane

În care singură-i şi roaba, şi stăpâna,

La adăpost de soare...”.

Otilia Cazimir realizează prin versuri adevărate „lecţii” de zoologie, accesibile şi frumoase prin folosirea epitetelor şi prin nota de umor cu care descrie aceste mici făpturi. Măcăleandrul din poezia cu același nume este văzut metaforic şi hiperbolic ca un „policandru”. Micii cititori se bucură când constată contrastul dintre mărimea păsării migratoare şi silinţa acesteia de a-şi mări dimensiunile, pentru a fi luată în seamă:

„Zbârlit şi rotund, se răsfaţă,

Se-nvârte, se umflă din guşă:

Un bulgăre mic de cenuşă,

Şi umple tot câmpul de viaţă!”. Aceeaşi senzaţie o manifestă micii cititori la citirea poeziei Puişorul cafeniu:

„A ieşit din ou la soare,

Cel din urmă puişor.

Se usucă pe-aripioare

Şi-o porneşte binişor.

Stă găina la-ndoială,

Că din şapte puişori,

Şase-s galbeni-gălbiori

(Ghemotoace de beteală),

Numai cel de la sfârşit

A ieşit

Mai ponosit!

Şi se-ntreabă speriată:

– Nu cumva-i de ciocolată?...”.

Vieţuitoarele din poeziile Otiliei Cazimir sunt personificate. În poezia Un cămin de păsărele, pitulicile adună furnici, gheonoaiele spălă rufele, răţuştele răsucesc găluște, codobaturile mătură pe sub paturi, cucul - portar stă pe o vargă de arțar și întreabă pe toată lumea: „Numai cucul, moş portar

Care n-are altă treabă,

Stă pe-o vargă de arţar

Şi pe toată lumea-ntreabă:

– Cu? Cu?...”.

Poeta tratează serios destinul acestor viețuitoare mărunte, dublând uneori simpatia cu un umor umanist, cu o intimitate naturală, ce înlocuiește închipuirea vieţii obscure a fiinţelor evocate. George Călinescua a afirmat: „Calitatea mare stilistică a Otiliei Cazimir este puterea ei de a reda faptele, puterea ei de expresie, ceea ce e însăşi arta literară. Faptele sunt redate prin impresii, traducerea exactă a senzaţiei juste, prin forţa de iradiaţie a imaginilor asupra unor pasagii întregi, imagini care nu sunt simple figuri de stil, ci expresie, explozibilă, în sufletul cititorului, a unei întregi realităţi, fiind creaţie.”[5]

Micile viețuitoare din natură sunt zugrăvite ca de un pictor miniaturist. Ariciul din poezia cu același nume este ,,O mică vietate ghemuită”, ,,posac” când copiii au alergat în jurul lui și are un ,,bot timid și mic ca de cățel”. Gândacii sunt ,,mărunți și roșii”, cărăbușul ,,mândru și grăbit” în poezia De pe-o ,,Bună Dimineață”.

În poezia Licuriciul, viețuitoarea este descrisă cu ajutorul epitetelor ,,urât”, ,,prost”, ,,mort de frică”. Licuricii sunt bijuteriile risipite ale unor domnițe zburătoare ,,cu trup de fum”, care trec seara pe drum, lăsând în urma lor sclipiri de smarald pentru ca la lumină să se transforme în niște gândaci ,,urâți”.[6]

Poeta a scris și ghicitori despre micile viețuitoare cărora le-a dat câte un titlu:

Cum o cheamă?, Cine-i, oare?, Zi-i pe nume! .

Otilia Cazimir a observat cu atenție mediul înconjurător din care nu lipsesc micilor viețuitoare pe care le-a redat în versuri care au încântat și vor încânta pe micii cititori, poezii în care un loc important îl ocupă universul copilăriei din care nu lipsesc micile făpturi precum furnica, melcul, cârtița, gândăceii, cărăbușul, ariciul, țânțarul, puișorii, pițigoiul, păsărelele.