PARENTIGUL ȘI STILUL DE COMUNICARE LA ADOLESCENȚI

Măcăneață Anca Cristina

Psiholog școlar principal, C.J.R.A.E. Argeș/Liceul Tehnologic „Dacia” Pitești

Familia a fost şi reprezintă în continuare un mediu de formare atât a resursei umane, cât şi a personalității viitorilor adulți. Ea reprezintă mediul natural al copilului, exercitând o influență esențială asupra dezvoltării acestuia.

Dintre toate relațiile de tip social, cele stabilite între părinți şi copii tind a fi cele mai durabile. Sunt legături de viață şi moarte, legături necesare în majoritatea familiilor, ele existând nu doar pentru a veni în întâmpinarea nevoilor de bază ale copilului, dar şi pentru a furniza acestora exemple despre cum se relaționează cu alți indivizi sau grupuri din afara familiei. Unde altundeva ar putea să învețe copilul despre interacțiunile umane? Aceasta înseamnă că toate celelalte conexiuni, obligații şi expectații de tip social se construiesc pe ceea ce se întâmplă între membrii familiei. Aici se însuşeşte un anumit tip de comportament, care se practică nu doar față de figurile familiale, cele cu autoritate, dar şi față de persoanele care dețin puterea, în general.

Cuvinte cheie: stil parental, stil de comunicare

În familie, copilul învață nu doar cum să relaționeze cu fratele şi sora sa, ci şi cum să stabilească legături şi alianțe cu cei din lumea exterioară lui. Încă din copilărie, copilul se integrează în viața socială a părinților săi. Mai departe, odată ce creşte, repetă acelaşi proces urmat înainte de părinții lui, aşa cum ei înşişi şi-au creat propria familie.

Relațiile dintre părinți şi copii au la bază o comunicare prin care se fundamentează un anumit pattern de conduită. În fond părinții încearcă să dezvolte nivelul de socializare al propriilor copii şi să şlefuiască stilul de interrelaționare al acestora.

Prin comunicare reuşim să creăm legături între noi şi cei ce ne înconjoară. De aici am putea trage concluzia că lucrurile sunt foarte simple şi nu ar mai trebui să ne impacientăm în legătură cu diferențele de opinii dintre o generație şi alta, care, vrem, nu vrem trebuie să recunoaştem că există, şi sunt din ce în ce mai pregnante.

Ştim foarte bine că singura modalitate de a ne face cunoscute sentimentele, gândurile, opiniile, dorințele noastre, este prin intermediul comunicării (fie ea verbală sau non-verbală).

Majoritatea autorilor sunt de părere că stilul de parentig constituie un pattern general de creştere a copiilor adoptat de un părinte, definit prin combinația de căldură şi control pe care acesta o oferă copilului. Există, susțin cercetătorii, stiluri parentale predominante, care îşi pun amprenta asupra dezvoltării ulterioare a copilului.

În primii ani de viață, copilul este dependent de grija părinților. Pe parcursul vieții, el îşi dezvoltă capacitatea de a fi independent şi în cele din urmă interdependent. Relația de interdependență presupune comunicarea de la egal la egal şi echilibrul între oferirea şi primirea de suport din partea celuilalt. Metodele de educare duc la formarea unui anumit stil de relaționare cu ceilalți: modelul oferit de părinte duce la formarea unui anumit tipar comportamental şi de relaționare.

Datorită faptului că perioada adolescenței este perioada pe parcursul căreia au loc importante diferențieri în aria socială, am încercat să observ ce ar influența stilul de comunicare la adolescenți, dat fiind, folosirea unui limbaj din ce în ce mai „vulgar” la această categorie de vârstă, stilul parental sau influența grupului de prieteni?

Mi-am pus întrebarea dacă există vreo corelație între stilul de parenting şi stilul de comunicare la adolescenți, eliminând toate transformările specifice vârstei.

Cu toate că adolescenții sunt încă apropiați de familiile lor, ei încep să petreacă din ce în ce mai mult timp cu prietenii.

S-a constatat că adolescenții sunt mai puțin influențați de grupul de prieteni atunci când au relații apropiate cu părinții (Steinberg şi Silverberg, 1986). Abilitatea prietenilor de a influența atitudinile şi comportamentele adolescenților este impresionantă atunci când adolescenții percep relația cu părinții ca fiind negativă sau insuficientă în termeni de suport şi îndrumare (Savin – Williams şi Berndt, 1990). Stilul parental poate potența influența grupului de prieteni. Parentingul autoritar încurajează adolescenții să fie mai susceptibili la influența grupului, în special când e cazul comportamentelor inacceptabile. Pe de altă parte, devin mai susceptibili în arii comportamentale aprobate şi acceptate de către adulți (Mounts şi Steinberg, 1995).

Faptul că adolescenții se detaşează treptat de familie nu înseamnă că ei nu au încă nevoie de suportul ei emoțional. Suportul parental este extrem de important pentru adolescenți, în termeni de siguranță emoțională şi în ceea ce priveşte abilitatea de a – şi exprima independența.

Bibliografie:

- Laurence Steinberg and Susan B. Silverberg, The Vicissitudes of Autonomy in Early Adolescence, publicat de Wiley în numele Societății pentru Cercetare în Dezvoltarea Copilului, Vol. 57, No. 4 (Aug., 1986), pp. 841-851;

- Mounts, N. S., & Steinberg, L., An ecological analysis of peer influence on adolescent grade point average and drug use, Developmental Psychology, 1990, 31(6), 915–922;

- Savin-Williams, R. C., & Berndt, T. J., Friendship and peer relations, publicat de S. S. Feldman & G. R. Elliott, At the threshold: The developing adolescent, Harvard University Press, 1990, (p. 277–307).