PERSONALITĂŢI REPREZENTATIVE ALE LITERATURII FRANCEZE

prof. Drăgian Ana-Elena

Colegiul Tehnic ,,Constantin Brâncuşi’’ Oradea

Romantismul francez este marcat prin sciitori precum Chateaubriand, Lamartine, Musset, Vigny, dar cel mai mare scriitor francez romantic, poet, romancier, eseist, dramaturg, este fără îndoială Victor Hugo (1802-1885). Niciun alt poet al lumii nu i-a putut egala în cantitate opera poetică, ce însumează 25 de volume. Pentru Hugo funcţia poetului este aceea de a fi „ecoulul sonor” al timpului său. Printre culegerile sale lirice se numără: „Ode şi balade”, „Orientalele”, „Frunze de toamnă”, „Raze şi umbre”, „Cântecele amurgului”, şi capodopera sa „Contemplaţiile”.

A doua ipostază în care apare Hugo este aceea de poet epic, ca autor al ciclului de poeme adunate în trei volume şi intitulat „Legenda secolelor”, ce ne oferă o viziune completă asupra lumii, ca dezvoltare a geniului uman din secol în secol. Trei idei organizează vastul poem: libertatea, progresul şi revoluţia. Hugo are încredere în ascensiunea spiritului uman, viziunea sa este consecvent optimistă.

Primul său roman celebru este „Notre-Dame de Paris”, o evocare a Parisului din secolul al XV-lea. Alături de pitorescul lumii medievale se afllă naraţiunea sentimentală, intrigile din jurul ţigăncii Esmeralda. În acelaşi timp este un roman eseistic, preocupat de arhitectura bisericilor medievale, în principal de catedrala Notre-Dame.

Romanul „Mizerabilii” echivalează cu sinteza operei, având autoritatea unui document. Personajul cel mai important este Jean Valjean, alături de el Cosette, Fantine, comisarul Javert, Marius, familia Thénardier. Victor Hugo redă organizarea logică a societăţii şi denunţă imperfecţiunea mecanismului social. În Jean Valjean avem un personaj de o mare complexitate, un om în luptă cu propriul destin nefast. Cu numeroase elemente de roman istoric, sentimental şi eroic, Mizerabilii rămâne în istoria literaturii universale prin problematica socială şi prin caracterul excepţional al personajelor.

Primul reprezentant, cronologic vorbind, al realismului francez este Stendhal, ce va rămâne în literatura universală autorul romanelor „Mănăstirea din Parma”, „Roşu şi Negru”, „Lucien Leuwen”. Calitatea artistică îl singularizează însă pe Flaubert în cadrul realismului. Cele mai importante creaţii ale sale sunt: „Doamna Bovary” şi „Educaţia sentimentală”. Sunt romanele unor destine individuale în care relaţia dintre personaj şi împrejurările existenţei sale favorizează primul termen, adică pun personajul în evidenţă. În ambele romane se denunţă meschinăria, stupiditatea şi suficienţa şi se prezintă o lume în care se scurge existenţa plată şi lipsită de orizont a burgheziei obişnuite.

Balzac a exercitat o influenţă deosebită asupra contemporanilor săi. A fost apreciat în Germania, în Anglia de Oscar Wilde şi Swinburne, în Rusia de Dostoievski şi Tolstoi, iar istoricul şi criticul literar Taine îl compara ca forţă creatoare cu Shakespeare şi Michelangelo.

Balzac s-a considerat secretarul societăţii contemporane pe care a vrut s-o reflecte în toată amploarea ei. Originalitatea lui constă în proiectul de a realiza o istorie completă a societăţii sale contemporane organizată într-un sistem coerent de romane. Balzac a propus titlul general pentru întreaga sa operă „Comedia Umană”, împărţită de autor în trei mari serii de studii: studii de moravuri (Moş Goriot, Eugénie Grandet, Iluzii pierdute, Şuanii, Medicul de la ţară ), studii filosofice (Pielea de sogri, Căutarea absolutului ), şi studii analitice (Fiziologia căsătoriei, Mici mizerii ale vieţii conjugale )

Dar Balzac s-a concentrat asupra studiilor de moravuri, cel mai amplu concretizată. Lumea banului, a intrigilor politice şi financiare formează imaginea specific balzaciană a realităţii contemporane lui.

În poezia modernă, cei mai invocaţi simbolişti sunt: Rimbaud, Mallarmé, Verlaine şi Baudelaire, care va fi cunoscut ca un precursor al simbolismului. Principala sa operă este „Florile răului”, ce se distinge printr-o arhitectură deosebită. Cuprinde şase părţi de dimensiuni diferite şi titluri personale: Spleen şi ideal, Tablouri pariziene, Vinul, Florile răului, Revoltă şi Moartea. În Istoria literaturii universale , Ovidiu Drimba remarcă „perfecta sa organicitate”[1], iar sub acest aspect, nici un alt volum de poezii din lirica universală, exceptând „Canţonierul” de Petrarca şi „Fire de Iarbă” de Whitman, nu i se poate compara. Lui Guillaume Apollinaire îi revine meritul de a fi inventat o poezie estetică modernă care are la bază surpriza, minunea, asociaţiile bizare, şi care va domina mesajul liric al secolului XX.

Apollinaire crede că experienţa plastică a cubismului poate fi preluată în oarecare măsură şi de poezie, şi de aceea şi-a propus să scrie o poezie cubistă, o picto-poezie.

Un mesaj poetic incendiar va fi oferit de gruparea Dada, care ia fiinţă la Zürich, unde mai mulţi intelectuali europeni se adună în 1916 ca urmare a unei crize a artei, a intelectualităţii şi a războiului. Valorile estetice tradiţionale sunt destabilizate, abolite, ignorate şi înlocuite cu grotescul şi absurdul. Iniţiatorul grupului este un poet de origine română, Tristan Tzara, care adoptă cuvântul dada deschizând la întâmplare dicţionarul. Poezia dadaistă se confecţionează din cuvinte decupate la întâmplare dintr-un ziar şi puse din nou alături după un principiu al hazardului.

O nouă concepţie asupra romanului apare, odată cu publicarea romanului „În căutarea timpului pierdut” de Marcel Proust. După Gaёton Picon, Proust aparţine generaţiei excepţionale, care ar fi dat Franţei ultimii săi clasici[2]. Această nouă concepţie gravitează în jurul problemei timpului, conceput ca o a patra dimensiune. Opera lui Proust se impune prin măreţie şi autenticitate. Construcţia romanescă având masivitatea unei catedrale, dar de asemenea fiind o vastă simfonie a luptei eterne a omului cu timpul, a eşecurilor şi-a victoriilor lui, această operă se înscrie ca un monument culminant a conştiinţei umane şi artstice a secolului nostru.

Epoca dintre cele două războaie este dominată de sclipirea operei şi a personalităţii lui André Gide. Urmează generaţia etică, reprezentată de umanismul tragic al lui André Malraux sau de simţul răspunderii lui Antoine de Saint-Exupéry.

După cel de-al doilea război mondial se remarcă umanismul ateu al lui Camus, ca şi cel al lui Sartre sau Simone de Beauvoir, iar în ceea ce priveşte teatrul absurdului, Eugène Ionesco va reda cel mai bine tragicul incomunicabilităţii.

Dacă luăm în considerare premiile Nobel decernate începând cu 1945 scriitorilor francezi - Gide (1947), Mauriac (1952), Camus (1957), Saint-Jean Perse (1960), Sartre (1964), Beckett (1969), considerat atât scriitor francez cât şi irlandez-, vom putea înţelege complexitatea acestei perioade atât de scurte totuşi, dar în care multe pagini au fost scrise.

Bibliografie:

Drimba, Ovidiu, 1999, Istoria Literaturii universale, Ed. Saeculum, Bucureşti, p.172. vol.1

Păuşeşti, Alexandru-Dumitru, 1968, Istoria literaturii franceze, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p.147