POSTMODERNISMUL

Georgeta-Irina Rusu,

Şcoala Gimnazială ,,Ion Creangă"Bacău

      Un curent controversat apărut ca o reacţie la modernism, postmodernismul s-a manifestat cu precădere după cel De-al Doilea Război Mondial, în toate domeniile: filosofie, arhitectură, literatură, artă, cultură, teorie critică. Americanii au fost cei care au inventat postmodernismul, după care s-a răspândit în întreaga lume. Primul care a formulat criteriile de folosire ale acestei noţiuni de postmodernism a fost Ihab Hassan.

(cuvinte cheie: postmodernism, literatură, America, Ihab Hassan)       

      Despre postmodernism

            Postmodernismul este un cuvânt derivat din modernism şi  utilizat într-un sens larg, şi de cele mai multe ori confuz, cu scopul de a desemna o amplă categorie de fenomene culturale, indicând o îndepărtare de cultura elitistă a fenomenului modernism spre direcţia unei abordări populiste şi eclectice . 

            Acest termen ,,postmodernism" a fost prima dată utilizat de către Rudolf  Pannwitz, în concepţia sa omul ,,postmodern" era ,,supraom", adaptat perfect la schimbarea ce urma să se producă după sfârşitul modernităţii, apoi de spaniolul Federico de Onis, în anul 1934, urmat de A. Toynbee, în 1938, dar în uz a fost introdus în anul 1970, fiind un termen-cheie în disputele privind evoluţia artei contemporane, un termen devenit cât de cât plauzibil în critica literară şi artistică şi în mod deosebit în critica arhitecturală, după care a fost asimilat, mai mult sau mai puţin, şi de alte discipline istorico-teoretice, de la epistemologie până la ştinnţele sociale. Astfel termenul  ,,postmodernism", folosit mai întâi exclusiv în America, devine cu timpul internaţional .

            Sporadic sau întâmplător a mai fost folosit şi de unii scriitori şi critici literari în Occident, în anii 1942, 1946. Despre  postmodernism, vorbeşte şi Charles Olson, în legătură cu poeţii şcolii de la Black Montain (Robert Duncan, Robert Creeley) în anii 1950. Criticul american Ihab Hassan, în eseul său intitulat From Postmodernism to Postmodernity : the Local ∕ Global Context  a listat câteva ocurenţe şi contexte în care a apărut şi a fost utilizat termenul de postmodernism înainte de a deveni cunoscut, având sensuri diferite de:

-       postimpresionism, de către pictorul de salon englez, John Watkins Chapman, în anii  1870-1880;

-       reacţie împotriva experimentalismului şi dificultăţii poeziei moderniste, de Federico de Onis, în anul 1934;

-       sfârşit al ordinii Vestului burghez, din secolul al XVII-lea, de Arnold J. Toynbee, în anul 1938;

-       mişcare a realismului socialist în pictură, de Bernard Smith, în 1945;

-   declin al culturii moderniste înalte, de Harry Levin şi Irving Howe, în anii 1959 şi 1960.

            Studiul The Language of  Postmodern Architecture, al lui Charles Jencks, din 1977,  figurează  ca punct de referinţă printre primele opere în folosirea termenului actual, după opinia altor specialişti. În anul 1970, în Statele Unite ale Americii, au fost numeroase dezbateri în jurul acestui termen de ,,postmodernism", drept urmare, în 1974, Ihab Hassan şi-a publicat eseul său intitulat The Dismemberment of Orphaeus, după care, în 1984, apare studiul esenţial Postmodernism or the Cultural Logic of Late Capitalism al lui Fredric Jameson, studiu al cărui nucleu apare publicat într-o altă formă, după mărturisirea autorului, cu titlul Postmodernism and the Consumer Society, în New Left Review, în acelaşi an.  Au urmat apoi alte studii, apărute şi cunoscute şi în România : The Politics of Postmodernism de Linda Hutcheon şi Postmodernist Culture de Steve Connor, dar un studiul esenţial care  dovedeşte totala ruptură de filosofia premergătoare este cel al lui Jean-François Lyotard intitulat La condition postmoderne. Referindu-se la curentul ,,postmodernim", francezul l-a descris ca o ,,neîncredere în metanaraţiuni", atacând ideea unei universalii monolitice şi încurajând perspectivele multiple fracturate şi fluide.

            Termenul de referinţă ,,postmodernism" îşi găseşte aplicarea în evoluţia unor domenii ca: filozofie, arhitectură, literatură, teorie critică, artă, cultură. Expresiile variate ale postmodernismului provin sau sunt o reacţie a modernismului. Postmodernismul include şi un set de răspunsuri de ordin : filosofic, academic, intelectual, cultural, artistic, date la condiţia  postmodernităţii. Există mai mulţi termeni înrudiţi cu cel al postmodernismului, printre care:

- postmodernitatea cu referinţă la toate fenomenele succedate modernităţii, cu accent pe condiţia tehnologică, sociologică sau altele care fac distincţia dintre Epoca modernă şi cea urmat după ea;

- postmodern, folosit ca adjectiv pentru descrierea condiţiei sau răspunsului la postmodernitate. Prin urmare vorbim de: literatură postmodernă, cultură postmodernă, arhitectură postmodernă, filosofie postmodernă.

            O posibilă explicaţie a termenului ,,postmodernism", un termen destul de controversat şi primit cu o foarte mare reticienţă în rândul teoreticienilor, gânditorilor, o găsim şi la Matei Călinescu în opera sa Cinci feţe ale modernităţii care e de părere că: postmodernismul nu este un nume nou dat unei realităţi «realităţi» sau «structuri mentale» sau «viziuni asupra lumii», ci o perspectivă din care se pot pune anumite întrebări despre modernitate în cele câteva întrupări ale ei. ...În lexiconul modernităţii, postmodernismul pare a avea o natură chiar mai explicit interogativă decât alţi termeni-cheie. Sau, altfel spus, între feţele modernităţii, postmodernismul este, poate înzestrat cu cel mai mult spirit critic: autosceptic şi totuşi curios, neâncrezător şi totuşi căutător, binevoitor şi totuşi ironic."[1] Autorul ajunge la concluzia că ,,postmodernismul este o faţă a modernităţii" reliefând câteva asemănări cu modernismul, (,,al cărui nume continuă să-l poarte înlăuntrul său") în special ,,opoziţia faţă de principiul autorităţii, opoziţie care se extinde acum la raţionalitatea utopică şi la iraţionalitatea utopică, pe care le cultivau unii dintre modernişti." (Matei, 1995, p. 259)

            O distincţie clară între cele două curente o face şi Fredric Jameson, în 1984, într-un articol intitulat ,,The Politics of Theory: Ideological Positions in the Postmodernism Debate", din New German Critique  unde el notează plusurile şi minusurile ideologice ale celor care abordează postmodernismul, cum ar fi: Jencks, Lyotard, Habermas şi Hilton Kramer. El este de părere că postmodernismul se deosebeşte de modernism prin ,,populismul" său, pentru că încorporează elemente ale culturii populare sau de masă ,,până acolo încât multe dintre mai vechile noastre categorii critice şi de evaluare (fundamentate tocmai pe deosebirea radicală dintre cultura modernistă şi cea de masă) par a nu mai fi funcţionale" şi că dacă este aşa ,,atunci este posibil, cel puţin aparent, ca tot ceea ce poartă masca «populismului» şi face gesturi înrudite cu acesta, în diferite apologii şi manifeste postmoderniste, să fie, de fapt un simplu reflex şi un simptom (cu siguranţă de moment) al unei mutaţii culturale, care face ca tot ce era de obicei stigmatizat drept cultură de masă (sau comercială) să acceadă acum între graniţele unui tărâm cultural lărgit. "

            Dacă cineva ar vrea să elaboreze o definiţie a postmodernismului nu ar avea cum deoarece s-ar găsi vreun filosof modern care să o desfiinţeze, să o deconstruiască. De aceea şcolile de gândire etichetate ca ,,postmoderne" nu reuşesc să ajungă la un consens deoarece se bat în polemici în ceea ce priveşte schimbarea cunoaşterii ştiinţifice. Thomas Kuhn este de părere că acest curent este privit ca o conştientizare a perioadei de discontinuitate dintre cele două perioade : modernă şi cea post-modernă.

            Sintetizând trăsăturile acestui nou curent putem afirma că postmodernismul este curentul cultural şi literar afirmat în America şi Europa Occidentală în a doua jumătate a secolului al XX-lea, ca o reacţie la modernismul interbelic şi ca o expresie artistică a societăţii postindustriale, a societăţii de masă pasive şi consumiste.

NOTE:

1.                      Eugen Lovinescu, Mihai Eminescu, Editura Junimea, Iaşi, 1984, p.58;

2.                      Lucian Blaga, Poezii, p. 93;

3.                      Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Eminescu, p. 196;

4.                      Gheorghe Scheşan, op.cit., p. 30;

5.                      Zoe Dumitescu-Buşulenga, op.cit., p. 34

6.                      C. Noica, Introducere la miracolul eminescian, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, p.194.

BIBLIOGRAFIE:

1.      Jean Burgos, Pentru o poetică a imaginarului, Editura Univers, Bucureşti, 1988;

2.      George Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1986;

3.      George Călinescu, Istoria literaturii române, Editura Minerva, Bucureşti, 1988;

4.      Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Eminescu-cultură şi creaţie, Editura Eminescu, Bucureşti, 1976;

5.      Mihai Eminescu, Poezii, Editura Eminescu, Bucureşti, 1984;

6.      Michael Ferber, Dicţionar de simboluri literare, Editura Cartier, Chişinău, 2001;

7.      Eugen Lovinescu, Mihai Eminescu, Editura Junimea, Iaşi,1984,

8.      Alexandru Melian, Eminescu-univers deschis, Editura Eminescu, Bucureşti, 1987;

9.      Constantin Noica, Introducere la miracolul eminescian, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992;

10.  George Popa, Spaţiul poetic eminescian, Editura Junimea, Iaşi, 1982;

11.  Gh. Secheşan, O istorie a literaturii pentru copii, Editura Augusta, Timişoara, 1998.