PREVIZIUNE CATACLISMICĂ

dr. Ştefan Lucian MUREŞANU

Motto: Vrăjitorilor evului mediu le spun: / - Lăsaţi să clipească ochiul senin deasupra Egipetului,

             / Niciodată nu mor martirii dreptăţii. (George Bacovia)

Cuvinte cheie: previziune, apocalipsă, umbre, întuneric, cadavre, morbid, magie, Nil

Rezumat: Bacovia is unique, not symbolism dominates entirely and replace literary wealth but profound meanings. He is a resonator dramatic social suffering that his own biography and experiences times sufficiently explains why it had to be wrapped in the heavy blanket of sadness and confusion but it is amplified in existence but a terrible sensitivity exarcebate Barbara, that's why she sings ... / And we were a sad bunch - / The smoke of cigarettes, as in the clouds, / thought the world does not exist ... / And I long, satanic echoes / Barbarian-woman play that ( sad night).

            George Bacovia s-a născut ca poet-om şi şi-a revărsat erudiţia imaginativă spre cenuşiul maturităţii, când durerea fizică îi măcina trupul dezgolind dorul de o lume pe care numai el o putea vedea şi urmări în evoluţia ei decadentă. Această evoluţie îşi trăia planul existenţial de când păcatul adamic a pus stăpânire pe pornirile necontrolate sau sugestiv mimate ale entităţii-om. Decadenţa este repetitivă, la fiecare generaţie se nasc renghiuri umane dezinvolte, tulburate de situaţii, complex, care, dacă societatea este nepregătită să stopeze, cât de cât, evoluţia regresivă, cade într-o amnezie a bunului simţ: Omul începuse să vorbească singur…/ Şi totul se mişca în umbre trecătoare - / Un cer de plumb de-a pururea domnea, / Iar creierul ardea ca flacăra de soare (Altfel). O calamitate este o evoluţie a naturii, o schimbare, beneficul formării unei noi perioade de gândire a omului. În versurile citate în rândurile de mai sus poetul prevede această stare naturală şi ireversibilă, subtil degajă situaţia cataclismică: omul începuse să vorbească singur…, rezultat al unei suferinţe, a unui semn care sugerează sfârşitul. Versul al doilea denunţă dezastrul, teluricul îşi pierde protecţia celestului iar umbre trecătoare tind să stăpânească viul sub valtrapurile nefiindului. Ideea eului treaz se pierde pentru că materia cenuşie este distrusă de imposibilitatea înţelegerii existentului. Versul al treilea, din cel de-al doilea catren al poeziei, sugerează conştientizarea sfârşitului de către simbolul entităţii-om: Şi-nvineţit de gânduri, cu fruntea în pământ, / Omul începuse să vorbească singur…. Morbidul învineţit de gânduri măreşte şi mai mult starea tensiunii apocaliptice adăugând teama, gerul, lipsa cuvântului care supune creierul posibilităţii de a se înălţa prin idee: Prin întuneric bâjbâiesc prin casă, / Şi cad, recad, şi nu mai tac din gură (Sonet), sunt repere ale temerii poetului-om strânse în fiindul lui şi lepădate prin mişcări nu necontrolate, ci voite, ca manifestări ale grelei încercări a ruperii eului viu de cuvânt. Faptul că vorbeşte întruna este semnul existenţei, al vieţii încă dăruită de Cel de Sus.

            Bacovia previzualizează, conştientizează şi sugerează subtil sfârşitul, pe care, poate, în vremea când a creat, a fost reţinut de către cei care îi analizau scrisul să îl enunţe deschis, ambiguizând exprimativ ideile lui: Ca şi zarea, gândul meu se înnegri…/ Şi de lume tot mai singur, mai barbar (Gri). Versurile deschid un tablou sumbru, al singurătăţii nu depline însă plină de taine, pe care el, ca un iniţiat, le desluşeşte şi le destramă căutând eliberarea Pământului de întuneric. Este imposibil pentru că potopul se năpusteşte asupra fiindului: Prin măhălăli mai neagră noaptea pare…/ Şivoaie-n case triste inundară - / Ş-auzi tuşind o tuse-n sec, amară - / Prin ziduri vechi ce stau în dărâmare (Sonet), totul se surpă, negrul înghite decăzutul sumbru al mahalalelor, tusea este cea care îneacă viaţa amăgind-o între zidurile reci, pline de igrasie, care chinuieşte trupul şi odată cu el sufletul, atâta timp cât sălăşluieşte în interiorul inimii bătânde.

            Printre ultimii supravieţuitori ai dezastrului apocaliptic, poetul nu întrezăreşte vreun viitor luminos omenirii, ea se va mai zbate încă mult în nelumina prin care se întrevede: Pustiu adânc…// Şi-aud gemând amorul meu defunct, / Ascult atent privind un singur punct / Şi gem, şi plâng, şi râd în hi, în ha (Amurg de toamnă). Cele două interjecţii ridiculizează existentul, un fel de haz de necaz însă nu minimalizează cu nimic efectul apocaliptic, premeditat, al naturii care caută să distrugă în imaginaţia lui entitatea-om, blocând-o în întunericul lipsit de viaţă, căci timpul este o iluzie care are un scop, iar iluziile sunt pătimaşele jocuri ale închipuirii. Maladivul este semnul agoniei: O palidă fată cu gesturi grăbite / Aşteaptă pe noul amor…(În grădină), dezmorţind speranţa supusă salvării prin iubire totul se pierde în aşteptarea sfârşitului, de care literatul are o cunoaştere însă nu temei: Şi frunzele cad ca un sinistru semn, totul purtându-ne în străfunzimi coborâtoare în răbdarea păcatului existenţial. El este: … solitarul pustiilor pieţe / Cu jocuri de umbră ce dau nebunie… (Pălind) cel ce încă bântuie teluricul şi asistă neputincios la jocul macabru al umbrelor misterioase care au început să pună stăpânire pe Pământul aflat în agonie. Damnat să privească: pălind în tăcere şi-n paralizie (Pălind) umbrele ameţite de perpetuul întuneric al apropierii sfârşitului el zăreşte: Apostoli în odăjdii violete (Amurg violet) şi trage nădejdea unei reveniri la normal însă amurgul morţii îl face să plângă tremurând şi asistând la un sfârşit apocaliptic: Afară târgul stă pustiu / Şi ninge ca-ntr-un cimitir (Nevroză) unde: Carbonizate flori, noian de negru…/ Sicrie negre, arse, de metal, / Vestminte funerare de mangal, / Negru profund, noian de negru…(Negru) supun fiindul unui chin psihic derutant. Imaginile terifiante, pe care Bacovia le traversează din subconştient în conştient, ne fac să urmărim o viziune a poetului referitoare la ceea ce înseamnă starea de fapt existenţială a egoului, care se cere eliberat de umbrele întunericului.

            Entitatea-om nu are puterea detaşării de real însă poetul-om desăvârşeşte întunericul prin fascicul vizionar şi urmăreşte tăcut, încă din viaţa celor neîntâmplate, cursul timpului viitor. Iniţiat prin suferinţă şi plămădit să fie cel care să vadă vibrând scânteile de vis, Bacovia lasă ca testament al nevolniciei omeneşti poeziile sale întocmai marelui prevestitor Ioan. Catrenul, din una dintre creaţiile sale, pe care nu întâmplător poetul o numeşte „Moină”, sinonim cu adjectivul moale, este o stare specifică a vremii, caracterizată printr-o temperatură ridicată a aerului, urmând unei perioade de temperaturi scăzute, care influenţează apariţia ceţii şi umezelii secătuitoare, în poeziile sale a unor umbre misterioase, a unei neînţelegeri totale a vieţii în astfel de momente, două anotimpuri se impun apocaliptic peste pământul aproape distrus: Şi toamna, şi iarna / Coboară-amândouă; / Şi plouă, şi ninge, - / Şi ninge, şi plouă (Moină). Să ne imaginăm că George Bacovia ca un suferind a ceea ce boala pusese stăpânire pe trupul lui firav i s-a dezvoltat atât de mult puterea imaginativă a înţeleptului prin meditaţie încât, ceasurile sale de creaţie poetică deveneau clipe de vedere a viitorului lumii. Când în poezia sa, „Amurg de toamnă”, spune: Ascult atent privind un singur punct, sugerează meditaţia profundă, legătura tainică cu celestul: Căci vremea este aproape (Apocalipsa lui Ioan, p.1205), spusese cândva, după naşterea Mântuitorului, prorocul Ioan. Chipul Marelui Salvator al tainei continuării vieţii pe pământ şi destinului de a mai exista încă a omului, poartă o astfel de înfăţişare în scriitura lui Ioan: Capul şi părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada; ochii lui erau ca para focului (Apocalipsa), în poezia lui Bacovia, „Tablou de iarnă”, apare ca un mister al timpului: E albul aprins de sânge-nchegat / Şi corbii se plimbă prin sânge… şi sug / Dar ceasu-i târziu… în zori corbii fug, - solicită atât de puternic previziunile imaginative ale poetului încât, în doar cele trei versuri, el parcurge un întreg eveniment petrecut al drumului spre Golgota şi, totodată, poetul vede sfârşitul îngrozitor al nebuniei lumii. Iubirea lui Iisus faţă de entitatea-om Bacovia o redă prin cuvântul iubito, în care pune atâta patimă şi grijă în exprimare, situând nostalgia şi perpetua dorinţă de a fi înconjurat de iubire.

            Atunci când spune: Citeşte-mi ceva de la poluri, / Şi ningă… zăpada              ne-ngroape (Decembre), poetul din omul trecerii conştientizează sfârşitul şi ştie că Mântuitorul este: Cel ce cercetez rărunchii şi inima (Apocalipsa), îndemnând neputinţa din omul profan: Nu râde… citeşte-nainte (Decembre) şi observă că, deşi e ziuă, întunericul spumegă ajutorând în distrugerea sa potopul.

            Lumea nu este semnificativă în creaţia bacoviană poate şi datorită faptului că el trăieşte deja, în poezia sa, într-o lume sfârşită, bântuită de umbre care îi dau ocol însă faptul că a fost iniţiat de tainice făpturi nu poate încă să fie atins de răul abătut asupra pământului, de ploi interminabile, noian de negru, întuneric, chipuri bolnave şi fiinţe carbonizate. Sfârşitul simţindu-l aproape dezvăluie singurei fiinţe dorite, iubita, taina, spunându-i: Ascultă cum greu din adâncuri, / Pământul la dânsul ne cheamă… (Melancolie), căutând să o facă să se detaşeze de fiindul său profan şi o îndeamnă, precum Lot pe a lui nevastă, să-şi lase trecutul lumesc, pângărit de vicii amăgitoare, şi să înceapă să vadă prin întuneric lumina scânteietoare: Ascultă, tu, bine, iubito, după care încheie prin a-i spune că teama va fi şi mai mare atunci când ea ştie şi nu se rupe de răul pătrunzător: Veghează, şi întăreşte ce rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu (Apocalipsa), să aibă puterea: Şi s-asculţi pustiul (Rar). Mitul singurătăţii veşnice este mitul eliberării de fiind, al unei gândiri elevate profund imaginative în permanenţă levitaţie: Nimeni, nimeni, nimeni… / Cu atât mai bine - / Şi de-atâta vreme / Nu ştie de mine / Nimeni, nimeni, nimeni…(Rar). Triplicitatea pronumelui negativ nimeni, repetată şi la sfârşitul catrenului, sugerează descompunerea carnalului, levitaţia sufletului şi  dispariţia telurică a celor trei intersecţii, care au derutat egoul cât a fost trăind pe pământul negru. Culoarea pământului trebuia de la începuturi să trezească în om suspiciunea timpului căderii lui, tocmai şi datorită faptului că derma, prin gândirea omului, nu a avut putinţa să evolueze, atingând tainele apărării de intemperii ale pământului. Nimeni este ca un suflu sistolic în pieptul pământului, un existent măsurat în timp de care poetul avea cunoştinţă pentru că el tremură la ironia sfârşitului de timp considerat perpetuu, nelimitat. Retragerea sa în întuneric este ca retragerea lui Zamolxes în subteran, având, probabil, o similitudine secundară cu tainiţele iniţiatice şi cu procedeele unor eroi civilizatori (Victor Kernabach, „Biserica în involuţie”, p.127) sau mai bine spus a unei aşteptări de promisiuni mesianice, pentru că Bacovia nu se consideră un zeu care anunţă sfârşitul omenirii împiedicate de lanţurile nevăzutului involuţiei, el este un vizionar dar şi un erou ce trage semnalul apariţiei veşniciei nopţii târzii: Veşnic, veşnic, veşnic…/ Rătăciri de-acum / N-or să mă mai cheme - / Peste vise bruma, / Veşnic, veşnic, veşnic (Rar).

            Sunt două stări care îl fac pe literat înţelept şi miraculos de meditativ: durerea fizică sau durerea dorului. Două prefaceri ce pun stăpânire pe existentul poetului-om, îi clatină existenţa; îl târăşte în teluricul profan al mocirlei orânduirii antiliterate prin natura ei mercantilă ca apoi să îl înalţe spre imensul celest deusian unde locul lui este pentru eternitate.

            Bacovia este unic, simbolismul nu-i tronează în totalitate creaţia literară însă i se substituie bogăţia sensurilor profunde. El este un rezonator dramatic al suferinţelor sociale pentru că însăşi biografia şi epoca trăirilor sale ne explică suficient motivele pe care le-a avut pentru a fi învăluit în greul valtrap al tristeţii dar şi al derutei însă totul apare amplificat în existenţa teribilă a unei sensibilităţi exarcebate: Barbar, cânta femeia-aceea…/ Şi noi eram o ceată tristă - / Prin fumul de ţigări, ca-n nouri, / Gândeam la lumi ce nu există…/ Şi-n lungi, satanice ecouri / Barbar cânta       femeia- aceea (Seară tristă). O scenă a prevestirii, un semn satanic al pieirii,      femeia-aceea ar putea sugera Apocalipsa celor tăinuiţi şi descoperiţi însă nedesprinşi de viciile lumeşti. Poate, de aceea, prelungindu-li-se agonia: Prin fumul de ţigări, ca-n nouri, existenţa lor nu mai însemna nimic în faţa pierzaniei pentru că singurul, care mai sesiza suferinţa era poetul, care gândea la lumi ce nu există, auzindu-le ca un ecou vaietele din străfunduri şi vede: Întreg pământul pare un mormânt…(Note de toamnă).

            În poezia bacoviană nu se repetă nimic, totul este un curs firesc al stărilor de fapt, natura, viaţa omului, mişcările umbrelor, o mitologie a firescului în nefiresc, un neînţeles înţeles până la urmă cu trimiteri ca în Scriptură şi cu dăltuiri adânci în cele patru camerele pietrificate ale inimii. Bacovia nu a creat pe Pământ, el se înălţa în noapte în camera-i tăinuită a Universului, privea şi cuvântul învia murind pentru că aşa vedea el lumea prin durerea lui fizică auzind: Chemări de dispariţie mă sorb, / Pe când, tăcut, se-ntoarce-acelaşi corb, / Tăind orizontul, diametral (Amurg de iarnă). Corbul sugerează levitaţia sufletului însă şi semnul iniţierii, este pasărea morţii dar şi a fidelităţii faţă de omul superior, care are puterea să-l îngenuncheze şi să îl facă să-i destăinuie din misterele lumilor a căror vieţi le-a tot strâns în zborul înmiit al deplasărilor în timp. Este prima pasăre căreia Noe îi dă libertatea să zboare peste pământul înecat de ape. În literatura populară corbul este cel ce iniţiază voinicul, îl veghează şi îl apără de răul care se abate asupra lui. Este pasărea sufletelor ce le poartă încă prin lume, cea care nu le eliberează decât atunci când dau semn de învrednicire a iscusinţei şi a purificării pe drumul înaltului ceresc, de unde nu mai revin pe Pământ. Poate, din matricea lor, să fie purtate pe o altă stea şi sub o altă formă de viaţă.

            După prăpădul abătut asupra pământului, câteva umbre levitează însă poetul trăieşte într-o veşnică imensitate, care îl înfricoşează: Tu, haos, care toate-aduni…/ În golul tău e nebunie, - Şi tu ne faci pe toţi nebuni (Pulvis) este un haos al ordinii din care marele Eminescu face să răsară Luceafărul: Din chaos Doamne-am apărut / Şi   m-aş întoarce-n chaos…/ Şi din repaus m-am născut, / Mi-e sete de repaus (M. Eminescu, „Luceafărul”) şi, precum acesta, obosit de previziuni şi de chinul bolii, Bacovia îşi doreşte ca nimeni altul odihna: E mult de când dormim în umbră, / În cimitirul violet…(Amurg).

            Bacovia triplează fiindul, când inert, nepăsător de existenţa viului: Stam singur în cavou… şi era vânt…, când lăsător al libertăţii de levitaţie a spiritului, bântuind lumea vie: Stam singur lângă mort… şi era frig…(Plumb),  alternând cu cealaltă stare de fapt a egoului: Te voi aştepta, într-o zi, sau într-o noapte oarecare / Pentru ca să văd dacă mai pot să am o preocupare (Vae soli…).  Prin aceasta divulgând superioritatea sinelui poetului iniţiat în tainica măsură a timpului, pentru că în concepţia stoicilor greci cuvântul indica numai raţiunea, care guverna universul fără să-l fi creat, operând dinăuntrul naturi, în comparaţie cu noţiunea aramaică memra ca verb divin ce opera asupra naturii dinafara ei. Cuvântul poetic bacovian se formulează în spaţiul deusian şi coboară descriind misterele spaţiului luciferic, pentru că moartea, ca fapt sigur al întreruperii vieţii, este doamna care ia trupul însă nu şi sufletul poetului, pentru că acesta nu îi aparţine decât matricei din Univers: Şi adormind o dată-n pace toţi cei de azi şi eu şi tu, / Veni-vor alţii să viseze dacă totul e fals sau nu…(Vae soli, din latină: vai de cel singur). Dacă vom urmări în profunzime sensul acestor două versuri, vom constata că după verbul adormind poetul foloseşte, nu întâmplător, numeralul o dată şi nicidecum adverbul de timp odată, ca sens edificator al unei singure morţi în care apare trinitatea existenţială a unor pronume temeinic uzitate de toţi vorbitori, indiferent de situaţia sau profesia pe care o au, sunt trei pronume care identifică viaţa şi rezultatul ei, fără acestea omenirea ar fi fost inexistentă. Ultimul vers este cel al conştientizării ciclului, un perpetuu sens al renaşterii prin moarte, o întoarcere într-un alt timp: Şerpi cu puteri de magie, / Secrete ale vremurilor, / Civilizaţie înspre viitor, / Eroii libertăţii / Vă apără…/ Egipet, revărsare a Nilului de aur… (Egipet).            

                                                                                                                     Bucureşti, 07.01.2012