PRINCIPALELE DOCUMENTE
REFERITOARE LA DREPTURILE OMULUI ŞI ALE COPILULUI
Profesor Lazar Mihaiela
Liceul de Artă „Ioan Sima” Zalãu
„La urma urmelor, unde încep drepturile universale? În locuri mici, aproape de casă …
Doar dacă aceste drepturi au un înţeles acolo, ele au un înţeles oriunde. În lipsa acţiunii cetăţenilor interesaţi de a menţine aceste drepturi acolo unde ei locuiesc, vom aştepta degeaba un progres pe un nivel mai larg. Dar pentru păstrarea acestor drepturi, aceşti cetăţeni interesaţi au nevoie mai întâi să le cunoască. Progresul pe plan mai larg trebuie să înceapă cu educaţia pentru drepturile omului în chiar acele locuri mici, aproape de casă.” (Eleanor Roosevelt)
Declaraţia de Independenţă a S.U.A.
4 iulie 1776 a devenit o dată memorabilă nu doar în istoria Statelor Unite, ci şi pentru istoria umanităţii. Semnarea Declaraţiei de Independenţă semnifică, pe lângă actul de emancipare faţă de suveranitatea britanică, voinţa unei naţiuni de a-şi întemeia existenţa pe un sistem de valori şi pe o filosofie ce are la bază recunoaşterea şi garantarea drepturilor fundamentale ale omului.
Această credinţă este exprimată succint în textul declaraţiei: „Considerăm ca adevăruri evidente faptul că toţi oamenii s-au născut egali, că sunt înzestraţi de către Creator cu anumite drepturi inalienabile, printre care se numără dreptul la viaţă, la libertate şi la căutarea fericirii. Că, pentru a asigura aceste drepturi, oamenii instituie guverne, care îşi derivă dreptele lor puteri din consimţământul celor guvernaţi. Că, ori de câte ori o formă de guvernare devine o primejdie pentru aceste ţeluri, este dreptul poporului să o schimbe sau să o abolească şi să instituie un nou guvern bazat pe acele principii şi organizat în acele forme de exercitare a prerogativelor sale care i se vor părea cele mai nimerite să-i garanteze acestui popor siguranţa şi fericirea”.
Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului
Revoluţia franceză a fost, fără îndoială, unul din evenimentele istorice care au iscat cele mai aprige controverse. „Ce mişcare a gândirii politice moderne nu se referă la ea, văzând în Revoluţia franceză propria-i origine sau descoperind în ea întruparea cea mai primejdioasă a răului?” se întreabă Eric Weil. La fel s-a întâmplat şi cu Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, unul din primele documente adoptate de Adunarea Naţională, la 26 august 1789.
În ceea ce priveşte conţinutul Declaraţiei, Preambulul reprezintă un crez şi o argumentare similare cu cele din Declaraţia de Independenţă a S.U.A.: „Reprezentanţii poporului francez, constituiţi în Adunarea Naţională, considerând că ignorarea, nesocotirea sau dispreţul faţă de drepturile omului sunt singurele cauze ale nenorocirilor publice şi ale coruperii guvernărilor, au decis să expună într-o declaraţie solemnă drepturile naturale, inalienabile şi sacre ale omului, astfel ca această declaraţie, prezentată tuturor membrilor corpului social, să le amintească fără încetare drepturile şi îndatoririle lor”.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
Odată înfiinţată, Organizaţia Naţiunilor Unite a demarat un amplu proces de promovare şi garantare a drepturilor omului, unul din obiectivele fundamentale ale organizaţiei. Consiliul Economic şi Social a înfiinţat o Comisie a Drepturilor Omului, condusă de Eleanor Roosevelt, văduva preşedintelui Franklin D. Roosevelt, dar şi un marcant activist social. Prima sarcină a acestei comisii a fost redactarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, ale cărei principali autori au fost juristul francez René Cassin şi juristul canadian John Peters Humphrey, şi care a fost în cele din urmă adoptată de Adunarea Generală a O.N.U la 10 decembrie 1948.
Ceea ce îşi propune Declaraţia este precizat tot în Preambul: să ofere „o concepţie comună asupra acestor drepturi şi libertăţi” şi „un ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele şi toate naţiunile”. Chiar dacă decenii la rândul state semnatare au continuat să încalce flagrant drepturile omului, chiar dacă mecanismele de protecţie s-au instaurat cu timiditate, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a continuat să reprezinte un model de referinţă atât pentru diversele convenţii şi reglementări juridice, cât şi pentru acţiunile concrete în domeniul protecţiei drepturilor omului. Ea a oferit bazele conceptuale pentru o luptă îndelungată, tenace de impunere a drepturilor omului ca valori fundamentale şi universale ale umanităţii.
Pe lângă drepturile civile şi politice, în textul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului sunt menţionate şi drepturi economice, sociale şi culturale, marcând apariţia celei de-a doua generaţii a drepturilor omului. Astfel, articolul 22 precizează: „Orice persoană, în calitate de membru al societăţii, are dreptul la securitate socială; ea este îndreptăţită să obţină satisfacerea drepturilor economice, sociale şi culturale indispensabile pentru demnitatea sa şi libera dezvoltare a personalităţii sale, prin efort naţional şi cooperare internaţională, ţinându-se seama de organizarea şi de resursele fiecărei ţări”. Prin urmare, anumite condiţii materiale de viaţă sunt considerente indispensabile pentru deplina realizare a demnităţii umane, valoare fundamentală în spiritul şi litera Declaraţiei.
Deşi este o declaraţie a drepturilor, contextul în care acestea sunt prezentate este pus în strânsă legătură cu poziţia individului în societate şi cu îndatoririle sale faţă de comunitate, precizându-se în articolul 29: „Fiecare om are îndatoriri faţă de colectivitate, deoarece numai în cadrul acesteia este posibilă dezvoltarea liberă şi deplină a personalităţii sale”.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
Creată la 5 mai 1949 de 10 state (Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda şi Suedia), această organizaţie şi-a fixat ca misiune o cooperare interguvernamentală şi interparlamentară pentru promovarea unor principii şi idealuri comune, cum sunt pluralismul democratic, protejarea drepturilor omului şi consolidarea statului de drept.
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale (cunoscută pe scurt sub denumirea de Convenţia europeană a drepturilor omului) a fost elaborată de către Consiliul Europei, transpunând principiile enunţate din plan ideatic în cel al realităţii imediate.
Deschisă semnării la Roma la 4 noiembrie 1950, ea a intrat în vigoare în septembrie 1953. Prin Convenţie se creează practic un mecanism de control internaţional, care se adaugă mecanismelor naţionale, toate statele membre acceptând competenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Acest organism de apărare a drepturilor omului la nivel internaţional şi regional are rolul unei instanţe internaţionale cu caracter subsidiar căilor de atac interne. Mecanismele de control stabilite de Convenţie şi activate prin intermediul Curţii Europene a Drepturilor Omului s-au dovedit extrem de eficace, numeroşi cetăţeni ai statelor europene adresându-se instanţelor europene şi beneficiind de soluţii reparatorii în diferite cazuri de încălcări ale unor drepturi.
Convenţia Drepturilor Copilului
De o atenţie deosebită din partea Organizaţiei Naţiunilor Unite s-au bucurat şi drepturile copilului: în 1946 se crea deja UNICEF-ul, organizaţie subordonată O.N.U., având drept obiectiv acela de a se îngriji de situaţia copiilor din întreaga lume, de respectarea drepturilor lor şi de îmbunătăţirea condiţiilor lor de viaţă şi de educaţie. Pe lângă activitatea prodigioasă desfăşurată în diversele părţi ale lumii, UNICEF-ul a avut iniţiativa unei Declaraţii a Drepturilor Copilului, adoptată în cele din urmă la 20 noimebrie 1959, şi care conţine 10 principii menite să asigure fiecărui copil „o copilărie fericită şi să se bucure, spre binele său şi spre binele societăţii, de drepturile şi libertăţile enunţate aici”. Cele zece principii rezumă principalele drepturi ale copilului, sub forma unor recomandări generale, adresate părinţilor şi organizaţiior statale. În Convenţie sunt stabilite în primul rând principiile pe care trebuie să se bazeze tratamentul copiilor în cadrul familiei sau al societăţii. Primul dintre ele este cel al nediscriminării: de aceste drepturi beneficiază toţi copiii şi tinerii (până la vârsta de 18 ani), statele obligându-se să le asigure inclusiv pentru copiii aparţinând grupurilor minoritare sau indigene, precum şi copiilor refugiaţi. Al doilea principiu important este cel al primatului intereselor copilului. Astfel, articolul 3 precizează: „În toate deciziile care îi privesc pe copii, fie că sunt luate de instituţii publice sau private de ocrotiri sociale, de către tribunale, autorităţi administrative sau de organe legislative, interesele superioare ale copilului trebuie să fie luate în considerare cu prioritate”.
Diferitele drepturi, fie că este vorba de drepturi civile, economice, sociale sau culturale, sunt analizate în contextul lor familial sau social, punându-se accentul pe aspectele specifice protecţiei copilului. Spre exemplu, referitor la dreptul la viaţă, se prevede că pedeapsa capitală şi închisoarea pe viaţă nu vor fi aplicate persoanelor care nu au împlinit 18 ani (art. 37). De asemenea, copiii beneficiază de o protecţie specială în scopul prevenirii abuzurilor fizice şi mentale, a abandonului şi neglijenţei (art. 19), a exploatării economice (art. 32), a consumului de stupefiante (art. 33) sau a exploatării sexuale (art. 34). Pentru copii se prevede în mod special dreptul la nume şi cetăţenie (art. 7), precum şi dreptul la o familie (art. 8-10), specificându-se şi cazurile speciale în care părinţii sunt despărţiţi, refugiaţi, în detenţie sau în imposibilitatea de a avea grigă de copii.
Convenţia mai prevede obligaţia statelor de a asigura copiilor condiţii pentru a se bucura de cea mai bună stare de sănătate posibilă (art. 24) şi de un nivel de trai care să le permită dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală şi socială armonioasă (art. 27). Obligaţii suplimentare revin statelor pentru protejarea copiilor handicapaţi (art. 23) sau a copiilor implicaţi în conflicte armate (art. 38). O atenţie deosebită este acordată dreptului la educaţie (art. 28-29), fiind prevăzute obligaţiile statului în a asigura un învăţământ primar obligatoriu şi gratuit, precum şi egalitatea de şanse în accesul la forme secundare şi superioare de educaţie. În plus, sunt definite obiectivele pe care educaţia trebuie să le urmărească (art. 29), printre care: dezvoltarea plenară a personalităţii, a vocaţiilor şi aptitudinilor mentale şi fizice ale copilului, cultivarea respectului pentru drepturile omului, educarea copilului în spiritul respectului faţă de părinţi, faţă de identitatea sa culturală şi faţă de valorile naţionale, educarea în spiritul respectului faţă de mediul natural, pregătirea copilului pentru viaţa într-o societate liberă, într-un spirit de pace şi înţelegere.
Bibliografie
Ap. M. Duverger, Constitutions et documents politiques, Paris, 1964
Declaraţia de Independenţă a S.U.A., ap. C. Becker, The Declaration of Independence. A Study in the History of Political Ideas, New York, 1958
E. Weil, Eseuri despre natură, istorie şi politică, Târgovişte, 2003
Preambulul Declaraţiei Drepturilor Copilului, ap. I. Cloşcă, I. Suceavă, Tratat de drepturile omului, Lugoj, 1995
Articole asemanatoare mai vechi:
|