PROFESORUL BUN – ÎNTRE REALITATE ŞI DEZIDERAT

Alexandra Pepelea, profesor

Schimbarea mentalităţii asupra modului de formare a profesorilor este esenţială. Pregătirea iniţială vizează introducerea viitorului cadru didactic, prin activităţi teoretice şi practice specifice, în domeniul profesional pentru care acesta se formează. Pregătirea continuă se referă la specializările de ordin teoretic, metodic şi practic, printr-o serie de activităţi de formare în timpul exercitării profesiei. Aceste activităţi trebuie să fie reale, esenţiale şi eficiente în practica curentă.

România, ca şi alte state din estul Europei, a moştenit un sistem de învăţământ centralizat, produsul unor politici naţionale şi naţionaliste, care au devenit, în contextul evoluţiei de pe plan european, inoperante şi periculoase. Reforma educaţională nu a fost, aşadar, o scorneală a propagandiştilor din domeniul educaţiei sau a falşilor reformatori, ci o necesitate a învăţămîntului românesc actual, care a vizat toate componentele sistemului: organizare insituţională, conţinuturi vehiculate, modalităţi de evaluare şi creditare, formarea profesorilor.

 Procesul de formare a cadrelor didactice din România cuprinde două etape: pregătirea iniţială (în timpul studiilor din şcoala normală, colegii, universităţi) şi pregătirea continuă (perfecţionarea în timpul profesării). Cu ceva timp în urmă, în cadrul studiilor universitare de 4 sau de 5 ani, studentul putea alege parcurgerea modului psihopedagogic, care îi dădea dreptul, după absolvire, să înceapă o carieră didactică. Absolvirea acestui modul era, deci, o opţiune, cu statut facultativ, poate tocmai de aceea considerată o corvoadă pentru mulţi dintre studenţi, cu atât mai mult cu cât foarte puţini se vedeau profesori şi nu critici, filosofi, cercetători. Astfel, în ceea ce privea calitatea pregătirii iniţiale a profesorilor, s-a putut constata un deficit la nivel instituţional (organizarea haotică a sistemului de pregătire a profesorilor), la nivel deontologic (slaba conştientizare a importanţei pregătirii psihopedagogice în rândurilor viitorilor profesori), la nivel motivaţional (declinul statutului de profesor in ierarhia socioprofesională) şi chiar uman (insuficienta pregătire a corpului academic de specialitate, dezinteresul, mediocritatea pregătirii celor care i-au ghidat pe studenţi în practica psihopedagogică).

Pregătirea continuă se rezuma la obţinerea gradelor didactice (cu cât mai repede, cu atât mai bine), necesitatea perfecţionării fiind, de fapt, un orgoliu al confirmării statutului de „profesor bun”. Din pacate, şi astăzi, goana după puncte şi punctaje, „dosariada”, înscrierea la cursuri obscure (dar cu titluri pompoase), mania gradelor obţinute pe nemerit şi a doctoratelor pe bandă rulantă, antrenează mulţi profesori într-o direcţie a formelor fără fond, al căror beneficiar nu este elevul.

Aşa cum remarcă foarte just profesorul Constantin Cucoş[1], se acreditează ideea că formarea continuă trebuie să se centreze pe aria academică pe care absolventul a urmat-o în etapa pregătirii iniţiale, şi nu pe profesia dobândită sau aleasă la un moment dat, pierzându-se din vedere faptul că nu există o suprapunere totală între studiile din timpul formării iniţiale şi configuraţia efectivă a unei profesiuni. Perfecţionarea vizează starea profesională actuală şi nu o stare imponderabilă, indeterminată încă, una care ar fi putut să fie, dar nu a fost.[2]

Profesorul care predă o anumită disciplină va fi, deopotrivă, specialistul în transmiterea informaţiilor specifice şi în conturarea personalităţii celor pe care îi educă, dar şi specialistul în descoperirea cunoaşterii de un anumit tip şi a modului în care conţinuturile sunt decriptate şi livrate elevilor. Fără despărţirea traseelor formative- unul cu orientare didactică, altul cu finalitate ştiinţifică- universităţile din România nu vor forma nici profesori buni, nici buni specialişti. Studentul va trebui să opteze şi să se formeze de la început pentru cariera didactică, urmând planuri de învăţământ distincte, în care ponderea disciplinelor psihopedagogice să fie redimensionată. Viitorul profesor va studia în facultate nu numai literatura, istoria, chimia etc. , ca arii academice, ci şi literatura care se predă, istoria care se predă, chimia care se predă etc.[3] Dezideratul este ca viitorii profesorii să fie pregătiţi pentru a face faţă diversităţii situaţiilor didactice, să fie capabili să-şi construiască singuri programe, manuale, suporturi de curs.

Un aspect sensibil în contextul societăţii actuale pragmatice îl constituie concepţia oarecum generalizată asupra meseriei de profesor, aceea conform căreia numai studenţii slabi sau cei cu o percepţie nerealistă asupra societăţii aleg profesia de dascăl şi manifestă interes pentru cum o practică. Din păcate, sunt astăzi nenumărate exemple despre efectele desconsiderării educaţiei şi a educatorilor. Dincolo de concepţiile sfidătoare şi eronate, este ştiut că studentul cel mai bun nu devine, automat, şi cel mai bun profesor, după cum studentul mediocru nu evoluează numaidecât spre statutul de profesor slab. Circumstanţele validării competenţelor au fost, în universităţile din România, deosebit de fluctuante. Studenţi care au absolvit acum cu 9 şi cu 10 nu pot fi consideraţi mai buni decât cei care au absolvit cu 8 cu ani în urmă, în condiţiile în care primii nu au susţinut nici examene  de admitere, nici probe scrise  de final, aşa cum s-a întâmplat în cazul celor din urmă.

Modelul dezirabil ne apare, aşadar, acela al profesorului care a dobândit competenţele psihopedagogice, relaţionale, formatoare necesare,  nu neapărat pe cele strict disciplinare. Foarte adevărată, în acest sens, este aprecierea profesorului C. Cucoş, referitoare la faptul că nu poţi fi profesor bun dacă nu cunoşti, la nivel ştiinţific, materia predată, dar a o cunoaşte în profunzimile ei nu înseamnă automat că eşti şi profesor bun.[4]