PSALMUL – MANIFESTARE POETICĂ EXPRESIONISTĂ ÎN OPERELE LUI TUDOR ARGHEZI ŞI LUCIAN BLAGA

prof. Elena HENDRE,

Colegiul Tehnic ,,Aurel Vlaicu”, Baia Mare, Maramureş

În lirica modernă psalmul este o specie a poeziei filozofice, în care sunt exprimate dile­mele existenţiale (raportul om-divinitate).

Deşi cei doi poeţi dezvoltă teme şi motive diferite în creaţiile lor literare, ambii sunt căutători de absolut. La Arghezi absolutul se confundă cu Divinitatea, iar Blaga consideră că:”absolutul este punctul indiferent al tuturor polurilor, dincolo de existenţă şi inexistenţă, dincolo de real şi ireal''.

Cert este faptul că psalmul poetic interbelic este creat de o con­ştiinţă problematizantă, iar stările contradictorii ale psalmistului Arghezi exprimă situaţia dramatică a condiţiei umane, căutarea dialogului cu Dumnezeu într-o lume desacralizată.

Psalmul III [Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!...], publicat în volumul Cuvinte potrivite de Tudor Arghezi, aparţine liricii moderne. Acest psalm constituie o mărturie a unei stări agonice determinată de lupta interioară, în căutarea lui Dumnezeu.

Starea agonică, sentimentul neputinţei şi al părăsirii de Dumnezeu, însingurarea, conştiinţa propriei damnări sunt atitudini umane reflectate în lirica mo­dernă argheziană definită prin categoria negativă a creştinismului în ruină.

Experienţa monahală de la Cernica, precum şi dilemele omului modern pot fi asociate preliminar psalmilor arghezieni, care nu sunt poezii mistice, dar se înca­drează în categoria poeziei moderne de tip filozofic.
[Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!...] este un „psalm al însingurării". Tonul de lamento îl înlocuieşte pe cel al revoltei din alţi psalmi. [...] Dar cauza este aceeaşi: absenţa divinităţii.

Versul iniţial, „Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!...", constituie o formulare lapidară a temei: singurătatea şi dorinţa de comunicare cu divinitatea. Este singurătatea agonică a poetului, a omului „pieziş", altfel decât semenii săi. Psalmistul arghezian se simte proscris, blestemat.
Zbaterea psalmistului între credinţă şi tăgadă este dublată de lupta poetului între cuvânt şi tăcere, cu stările poetice implicate: ardere lentă, căutare, ascultare, zbatere interioară.

Astfel, Psalmul ia forma unui monolog adresat, solilocviu (lamentaţie). Tăcerea Celui chemat întreţine starea de solitudine a psalmistului şi sentimentul de părăsire, trezeşte revolta şi implorarea, alimentează dorinţa orgolioasă de a primi „semnul depărtării''. Diferitele atitudini ale eului liric sunt exprimate în contextul acestei creaţii lirice prin verbele la prezent, persoana I singular („tânjesc", „aştept, „nu am", „slujesc"), la conjunctiv („să cânte", „să mi se dea", „să bată") sau la persoana a II-a singular, indi­cativ şi imperativ („m-ai lăsat", „trimite").

Reproşul, vaierul, tânguirea psalmistului modern sunt întâlnite şi în lamentaţia psalmistului biblic, căruia însă i se răspunde „de dincolo". Monologul eului liric vine în contradicţie cu preceptul biblic „Crede şi nu cerceta" şi exprimă nevoia celui „uitat'' de Dumnezeu de a primi un semn al inocenţei pierdute.
Versul iniţial impune tonalitatea gravă a acestui psalm al singurătăţii, care are ca temă o dramă existenţială. Metafora „copac pribeag uitat în câmpie" realizează o imagine a singurătăţii omului uitat de Dumnezeu, derivând din mitica suferinţă a celui alungat din edenul primordial.

Metaforele însoţite de epitet („fruct amar, „frunziş ţepos şi aspru") desemnează atribute ale poetului însetat de cunoaştere şi căruia, tocmai de aceea i se refuză împlinirea în plan uman.

Tentaţia absolutului/ căutarea continuă este sugerată de sintagma „~n îndârjire vie" şi este reluată cu verbul „tânjesc", în strofa a doua.

Metafora „umbra mea de fum" (ipostază a credin­ciosului ascet) exprimă componenta spirituală, însă dureros supusă şi ea trecerii. Metaforele din versul „prins adânc între vecii şi ceaţă" implică dualitatea suflet - trup (eternitate - efemeritate) a celui care tinde spre absolut prin divinitate. Dar Dumnezeu ascuns şi mut înseamnă singurătatea omului.

In opoziţie, „pomii de rod cu gustul bun" poartă semnele paradisului, ale inocenţei: „pasărea ciripitoare", „crâmpeie mici de gingăşie", „cântece mici de vrăbii şi lăstun", „nectare roze de dulceaţă", „aromaprimei agurizi, „moile omizi''. Imaginea edenică se realizează prin ima­gini artistice variate (vizuale, auditive, olfactive, tactile), spre deosebire de descrierea unilaterală a „copacului uitat'', cu imagini exclusiv vizuale. Ceea ce i se refuză („tânjesc", „aştept, „nu am") sunt tocmai atributele vieţii.

Opoziţia dintre „copacul uitat în câmpie" şi „pomii de rod presupune şi distincţia singular - plural, care poate semnifica, la nivel simbolic, deosebirea între condiţia poetului inadaptat, însetat de absolut şi condiţia oamenilor obişnuiţi, cu preocupări pământeşti.

Următoarele zece versuri constituie a doua secvenţă poetică, care conţine motivaţia revoltei şi revolta, modificând treptat tonalitatea iniţială, de lamentaţie.

Năzuind spre uniune cu absolutul, el nu propovăduieşte împăcarea; nemângâiat, nu aduce un mesaj consolator. Aşteptarea, veghea nerăsplătită a omului-altar, într-o singurătate lipsită de consolare, îi trezeşte revolta: „Şi te slujesc; dar, Doamne, până când?. Exclamaţia retorică exprimă „exasperarea celui care, servind o absenţă, se simte frustrat în existenţa sa".

Veghea aceasta impune o distorsiune a umanu­lui de la rânduielile sale fireşti: „De~a fi-nflorit numai cu focuri sfinte/ Şi de-a rodi metale doar, pătruns/ De grelele porunci şi-nvăţăminte". Focul sfânt purifică spi­ritual, dar omeneşte ucide. Rodirea metalelor printr-o alchimie a focului (calea ascetului) este mai pură, dar inumană, monstruoasă în sfera vitalului. Viaţa în ascultare, cale a ascetului, înseamnă a renunţa la rodul firesc, uman.

Artistul (poetul blestemat) cunoaşte şi el o exis­tenţă paradoxală, rodind împotriva firii, ceea ce îi pro­voacă suferinţa. Iar efectul suferinţei asumate este tocmai umanizarea. Exasperarea este atitudinea prin care omul nu caută să-şi depăşească sau să-şi anuleze condiţia, ci să şi-o împlinească: „în rostul meu tu m-ai lăsat uitării/ Şi mă muncesc din rădăcini şi sănge''. Acesta este reproşul adresat divinităţii mute: uitarea, golul.

Suferinţa psalmistului nu aparţine registrului durerilor umane, ci este una profundă, a fiinţei.

Ultima secvenţă poetică conţine ruga: „Trimite, Doamne, semnul depărtării,/ Din când în când, câte un pui de înger". Metafora „semnul depărtării" şi simbolul „pui de înger", ca mesager al transcendenţei, sugerează nevoia psalmistului de a primi un răspuns, o certitudine, o alinare a spaimei de singurătate. Aducător de buna­vestire, de împăcare, de „povaţă bună", mesagerul este purtător al graţiei divine: „Să bată alb din aripă la lună/ Să-mi dea din nou povaţa ta mai bună''.

Tăcerea Divinitatii, implorarea rămasă fără răspuns, sunt sursele melancoliei din Psalm III. In jurul lui Dumnezeu este un cerc de tăce­re, iar a-L găsi înseamnă a-L căuta neîncetat. De aceea, însăşi cunoaşterea poetică devine cunoaşterea purifi­catoare. Neputincios să atingă absolutul, sufletul se bucură că trăieşte „neliniştita patimă cerească".

Raportul om - divinitate din psalm implică două ipostaze: credinciosul părăsit şi Deus absconditus( Dumnezeul ascuns). Asadar, psalmul arghezian se construieşte fundamental în jurul accepţiunii religioase a divinităţii.

Atitudinea este setea de divin. Versul final aduce accepţiunea etică, ideea de bine „povaţa ta mai bună" şi pe aceea gnoseologică „mistuitoare aspiraţie de a şti", încheiată în eşec, având ca efect suferinţa. Dea asemenea, ipostaza estetică a ideii de divinitate, aspiraţia spre perfecţiunea inaccesibilă se sugerează prin mesagerii raiului, „pasărea ciripitoare", „puiul de înger".

Forţa de sugestie a limbajului poetic arghezian, caracterizat prin ambiguitate şi expresivitate se reali­zează prin neaşteptate asocieri lexicale, prin schimbări esenţiale la nivelul sintactic şi al topicii. Materialitatea imaginilor artistice, fantezia metaforică, asocierile se­mantice inedite conferă forţa de sugestie a ideilor poe­tice şi modernitatea textului liric.

Asadar, Psalmul III [Tare sunt singur, Doamne, şi piezişi...] redă, într-o tonalitate melancolică, diferite atitudini poetice faţă de interlocutorul absent, Deus absconditus, în acelaşi timp atitudini umane reflectate în lirica modernă: sentimentul neputinţei şi al părăsirii de Dumnezeu, însingurarea damnată, revolta, reproşul si ruga.

În ceea ce priveşte psalmul lui Blaga, în volumul intitulat În Marea Trecere, surprindem o confesiune mistică pe tema căutarii drumului spre Dumnezeu. Îndurerat că l-a pierdut pe Dumnezeu, poetul îi reproşează că s-a închis în cer ca într-un sicriu. Fără mesajul divin, sufletul său este rănit, iar existenţa devine o durere nesfârşită. Singura cale este abandonul (dezbrăcarea) în însăşi esenţa dumnezeirii. Îndurerat de prea repedea destrămare a lumii, Blaga notează emoţiile pe care i le dă experienţa propriei deveniri. Îndoiala, tristeţea, revelaţia risipirii, abandonul mistic sau regăsirea eternităţii în sine sunt câteva dintre sentimentele lirice evidenţiate în acest volum.

Psalmul În Marea Trecere transpune momentul despărţirii de chinuitoarea etapă a fricii de neant.

Construit în formula unei confesiuni, textul prezintă evoluţia eului liric de la îndoială la revelaţia mistică. Această construcţie reclamă o scriitură discursivă, marcată de întrebări şi aserţiuni voit retorice, sugestie cuprinsă şi în semnificaţia epitetului prin care îşi desemnează starea contemplativă: ,,întrebătoarele mele tristeţi". Sentimentul dramatic declanşat de neputinţa de a şti evocă subtil esenţa cunoaşterii luciferice.

Legatura creştină cu Dumnezeu este spulberată printr-o viziune panteistă: ,,Te-am pierdut pentru totdeauna / în ţărână, în foc, în văzduh şi pe ape''. Enumeraţia, procedeu frecvent în poezia lui Blaga, este construită aici din elementele primordiale, evocare subtilă a materiei şi a vieţii, pe care o îndumnezeieşte acceptând sensul coborârii sacralităţii ca pe o catastrofă individuală: ,,între răsăritul de soare şi apusul de soare / sunt numai tină şi rana. / în cer te-ai închis ca-ntr-un coşciug. / O, de n-ai fi mai înrudit cu moartea / decât cu viaţa,/ mi-ai vorbi''. Sugestia dezastrului este definită prin metafora ,,sunt numai tină şi rană''. Cele două lexeme substituie sensul mistic al fiinţei - născută din pământ şi durere, ceea ce face ca metafora să fie una revelatoare, cu trimiteri la povestea căderii adamice.

Omul care a pierdut paradisul a căpătat puterea creaţiei prin suferinţa purificatoare, dar s-a depărtat de Creatorul lui. Izolarea divinităţii apare figurată aici în termeni nietzscheieni, căci comparaţia (în cer te-ai închis) ca-ntr-un coşciug sugerează moartea dumnezeirii. Ideea este întărită şi de secvenţa ,,O, de n-ai fi mai înrudit cu moartea / decât cu viaţa, / mi-ai vorbi.''

Sensul dispariţiei lui Dumnezeu nu se referă însă la sfârşitul general al idolilor şi al religiilor, ci deschide mai degrabă perspective metafizice asupra sacralităţii Marelui Anonim, în termenii săi filozofici. Fără să aibă cunostinţă de existenţa lumii, Dumnezeu se află pretutindeni şi stimulează trecerea, prin iubire. Aceasta este revelaţia din finalul textului pe care Blaga o traduce printr-o hipotipoză sugestivă: ,,Dumnezeule, de-acum ce mă fac? / în mijlocul tău mă dezbrac de trup / ca de-o haină pe care-o laşi în drum''. Imaginea conotează sensurile abandonului mistic într-un limbaj sentenţios, ca al cărţilor sacre. Această atitudine de înălţare prin renunţarea la fiinţa materială se menţine şi în alte texte ale poetului.

În Epilog, poezia care încheie acest volum, Blaga îşi defineşte starea contemplativă, identificându-se unui Crist etern şi crucificat: ,,Îngenunchez în vânt. Mâine oasele au să-mi cadă de pe cruce. / înapoi nici un drum nu mai duce. / îngenunchez în vânt: / lângă steaua cea mai tristă."

Bibliografie critică orientativă

Balotă, Nicolae, Opera lui Tudor Arghezi, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1979.

Bărbulescu, Titus, Lucian Blaga.Teme şi tipare fundamentale, Ed.Saeculum I.O., Bucureşti1997.

Durand, Gilbert, Structurile antropologice ale imaginarului, Ed. Univers, Bucureşti,1977.

Manolesu, Nicolae, Metamorfozele poeziei, Ed. Timpul, Reşiţa, 1996.

Mincu, Marin, Opera literară a lui Ion Barbu, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1990.

Pop, Ion, Lucian Blaga,.Universul liric, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1981.

***, Dicţionar de termeni literari, Ed. Academiei, Bucureşti, 1976.

***, Tudor Arghezi interpretat de ... ,Ed. Eminescu, Bucureşti, 1971.

***, Lucian Blaga interpretat de..., Ed. Eminescu, Bucureşti, 1971.

***, Ion Barbu interpretat de ..., Ed. Eminescu, Bucureşti, 1971.