REPERE ÎN SOCIALIZAREA ELEVILOR CU ADHD INCLUŞI ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL SPECIAL

                                                                                                                   Mureşan-Chira Gabriel

         Prof. Educator CRDEII, Cluj-Napoca

Aria curriculară, terapie educaţională complexă şi integrată, completează programul centrat pe predare-învăţare-evaluare, desfăşurat de către profesorul psihopedagog şi deţine un caracter de terapie corectiv-recuperativă. Socializarea susţine interdependenţa cu implicaţii metodologice interdisciplinare şi intramodulare care, şi în cazul copiilor cu ADHD (Attention Deficit Hyperactivity Disorder), acţionează pe diverse paliere, de la caz la caz prelucrând potenţialităţi. Acest fapt se realizează în condiţii deosebite cu toate că, de cele mai multe ori, copii cu ADHD sunt respinşi de societate din cauza comportamentului hiperkinetic şi deseori agresiv.

Argumentare

   Orice formă de învăţare, orice căutare, orice studiu, orice efort îndreptat spre progres în înţelegerea cu altă persoană îşi găseşte locul şi sensul într-o relaţie dinamică, a cărui instrument indispensabil îl constituie educaţia. Educaţia, însăşi paradigma educaţională contemporană, promovează pe de o parte echilibrul dintre calitatea de unicitate a fiinţei umane iar, pe de altă parte, conceperea umanului ca abstracţie, pedagogia esenţei. Faptul că lumea este într-o permanentă schimbare, induce acelaşi spirit dinamic educaţiei care, răspunde acestor solicitări adaptându-se permanent, căutându-şi sensul, idealul. Educaţia deţine calitatea de adaptare la diversitatea indivizilor şi grupurilor evitând marginalizarea ori excluderea socială. Dacă sunt bine organizate, sistemele educaţionale nu pot duce la excludere ori la eşec social. O politică educaţională coerentă nu poate genera dizarmonii, antinomii ci dimpotrivă, diminuează diferenţele interindividuale. Când, „în concepţia a nouă din zece oameni, educaţia înseamnă şcoală” (cit. Lengrad, p.69, 1973) iar verbul „a învăţa” este cel mai frecvent asociat cu şcoala, atunci sistemele educaţionale perfectează această lume şcolară mai mult sau mai puţin difuz după cum schimbările survin în cazul acţiunilor.

  Un reper important în clarificarea acestei probleme îl constituie un an de referinţă, anul 1992 când, în procesul educaţional-terapeutic din şcolile pentru copii cu cerinţe speciale din ţara noastră, a fost introdusă Programa de terapie complexă şi integrată, programă modulară, având drept punct de plecare un curriculum model pentru copii cu dizabilităţi intelectuale, elaborat de Carol Ouvrey (1987, apud Gherghuţ, 2001), structurat pe patru arii de dezvoltare: fizică,  perceptivă, intelectuală şi social-profesională. Aceste arii majore au suferit modificări urmând ca, în urma aplicării Ordinului Ministrului nr. 5234/ 01.09.2008, aria curriculară terapie educaţională complexă şi integrată să răspundă solicitărilor învăţământului preuniversitar prin cinci discipline: formarea autonomiei personale, stimulare cognitivă, ludoterapie, socializare şi terapie ocupaţională. Activităţile propuse în cadrul acestor discipline sunt realizate de către învăţătorul-educator – pentru clasele I-IV, iar pentru clasele V-VIII, activităţile fiind realizate de către profesorul-educator, cu toţi elevii clasei, în completarea programului centrat pe predare-învăţare-evaluare, desfăşurat de către profesorul psihopedagog şi deţin un caracter de terapie corectiv-recuperativă. Prin conţinuturile lor acestea se referă predominant la aria de dezvoltare socială şi personală având ca finalitate independenţa copilului/ tânărului cu dizabilităţi precum şi integrarea lui într-un mediu cu permanente schimbări. Un rol decisiv îl constituie caracterul său de interdependenţă cu implicaţii metodologice, interdisciplinare şi intramodulare, urmând valorificarea învăţării sociale cu largă deschidere spre normalitate.

Particularităţi

Doar ”un candidat la umanitate”- după Pieron- cu multiple potenţialităţi înnăscute, determinate genetic nu poate însă să constituie premisa socializării şi personalizării. Socializarea, integrarea socială, generează spre devenire omului anumite mijloace de comunicare prin limbaj sau cunoştinţe, deprinderi şi obişnuinţe, valori şi mentalităţi din punct de vedere a unui proces complex, psihosocial desfăşurat în cadrul unei realităţi socio-culturale. Socializarea prelucrează aceste potenţialităţi funcţie de vârste, etăţi mintale sau cronologice, evidenţiind sfere de activitate, grade, nivele de implicare funcţie de solicitările beneficiarului. Una din aceste solicitări vine din partea elevului/elevilor care deţin anumite particularităţi educaţionale speciale, în sens comportamental şi neurobiologic. Cu alte cuvinte, particularităţilor ADHD-ului le sunt recomandate anumite modalităţi, tehnici de intervenţie şi terapii în vederea diminuării şi eliminării pe cât posibil a acestor comportamente. ADHD desemnează Deficit de Atenţie / Tulburare Hiperkinetică şi deţine „calitatea” de a fii una dintre cele mai frecvente afecţiuni comportamentele la copii şi adolescenţi. Studiile oferă procente de până la 5% din copii cu vârstă şcolară prezentând simptome ADHD; fără tratament şi terapii specifice aproximativ 30% din copii cu ADHD parcurg traseul spre delincvenţă juvenilă, pot deveni rapid şomeri din cauza slabelor performanţe profesionale, a slabei capacităţi de calificare, conversie şi re-profesionalizare, comit frecvent contravenţii şi/sau infracţiuni. De cele mai multe ori copii cu ADHD sunt respinşi de societate din cauza comportamentului hiperkinetic şi deseori agresiv. Socializarea cu reguli constante şi stricte este doar o parte din terapia comportamentală de care ar trebui să beneficieze aceşti copii cu sau fără tratament medicamentos, funcţie de gradul de severitate al tulburării. Educarea trebuie să includă principii terapeutice insistând pe înbunătăţirea limbajului şi comunicării, pe creşterea încrederii între profesor/învăţător - educator/terapeut, implicarea în diverse jocuri de rol pentru creşterea stimei de sine deficitară, atât de necesară în socializare. Cum ADHD-ul prezintă particularităţi ale funcţiei executive, se au în atenţie şi alte aspecte cum sunt: capacitatea de a gândi, de a planifica, de a organiza, creşterea capacităţii de muncă în sensul asigurării unei finalităţi a sarcinii - de regulă simplă, dar cu pretenţia calităţii. Sunt situaţii în care aceşti copii nu aud instrucţia/solicitarea/sarcina de lucru, nu fac ceea ce li se spune, deseori pur şi simplu pentru că nu o aud - din neatenţie; astfel finalitatea sarcinii de lucru lasă de dorit. ADHD-ul nu este o boală ci o cauzalitate manifestată sub influenţa probabilă a calităţii neurotransmiţătorilor şi structurii creierului, deseori având transmitere genetică. Mai sunt suspectate combinări de factori biologici, reacţii chimice în organism şi anumite implicaţii ale structurii creierului. Acţionând pe trei categorii: tip inatenţie, tip hiperactiv-impulsiv sau tipul combinat, tot pe aceste dimensiuni intervenţia se realizează cât se poate de timpuriu funcţie de necesitate şi urgenţă. Deseori incapacitatea susţinerii unei conduite ludice, exprimarea brutală a voinţei proprii, specificul limbajului, specificul violent general al jocului, disonanţa rapidă dintre cerinţe şi efectuarea sarcinii, finalitatea acesteia, reprezintă un prim aspect asupra căruia se intervine, jocul fiind prima modalitate de „socializare” a copiilor cu ADHD. Tocmai de aceea socializarea trebuie analizată cu atenţie prin prisma afectivităţii, motivaţiei, comunicării, limbajului şi stimei de sine. Deşi se abordează specific, de la caz la caz, problema ADHD-ului din punct de vedere terapeutic solicită oferirea permanentă de feedback, organizare strictă a timpului, practicarea iertării unor conduite, reeducarea rivalităţii între copii cu ADHD sau alţi copii, oferirea de întăriri imediate. Fără un tratament - după caz, fară terapie, implicarea familiei şi a şcolii, simptomatologia va progresa în sens nedorit, va deveni gravă, iar unii copii vor dezvolta agresivitate şi conduite antisociale de risc.

Bibliografie:

1. Alois, Gherghuţ., Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale. Strategii de educaţie integrată, Editura Polirom, Iaşi, 2001

2. American Psychiatric Association, Manual de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale. Ediţia a patra revizuită. DSM-IV-TR, 2003

3. Ordinul Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului nr. 5234/01.09.2008, Anexa 2

4. Paul, Lengrad., Introducere în educaţia permanentă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973