|
SATIRA SOCIALĂ
ÎN ȚIGANIADA LUI ION BUDAI – DELEANU
Prof. Drd. Miron Costina Violeta
Școala cu clasele I-VIII Tălpaș, Dolj
Mots-clés: satire, intertextualité, société, politique, Tsiganes
Resumé
Auteur satirique par excellence, la réponse de Ion Budai-Deleanu a donné une fausse rhétorique substitut de la poésie, en impliquant non seulement les espèces comme une notion abstraite, mais aussi les vices sociaux et politiques de l’époque. Les individus et les institutions sont exprimés à travers la rhétorique, l’auteur veuille de cacher la vérité par crainte de répercussions sur l'auteur, en usant de la satire, comme le puissant message d'anti-féodale de Țiganiada dont une réflexion profonde sur les rites sociaux se confond avec les aspirations populaires à la liberté et de la vie bonne dans une société sourde aux souffrances des populations. L'auteur cache sous le souris l'entêtement des paysans de Transylvanie, la première audace de Ion Budai doit être placé entre l'action des Tsiganes à condition qu’on comprend par «les Tziganes les autres gens aussi», parce que le lecteur est averti dans son Épître qui adore: «J'ai créé cette histoire ... J'ai mélangé les choses volontairement plaisante que plus facile à comprendre et à profiter de création, mais attention car l'histoire est une allégorie et dans de nombreux endroits par des Tsiganes en fait dire que d'autres gens... » (n.t) Les gens ne sont pas soumis à sa satire mordante, mais les institutions qu’ils mettent leur tête, par la foule de Tsiganes, l'écrivain met un miroir en face de la société. L'écrivain a besoin d'un argot terminologie pour définir les caractères choisis à partir d'une humanité primitive.
L’une des caractéristiques les plus frappantes de Țiganiada soit l'intertextualité par d'innombrables observations souterrains de l’œuvre entière et Eugen Todoran affirme : «par la satire on tsiganise l’esprit».
Cred că nici pentru un doctorat Satira socială în Țiganiada lui Ion Budai Deleanu nu ar fi o teză neglijabilă, mai ales dacă se extinde cercetarea modelelor străine și consider că trebuie mereu adusă în conștiința cititorului contemporan pentru că Țiganiada este un diamant mereu șlefuit de filtrul personalității unui cititor într-o epocă mereu actuală cu cea descrisă de Ion Budai-Deleanu, asemeni operei mereu vii în epocă a lui I.L. Caragiale.
“Este destul să ne gândim că primul text (păstrat) în limba română e posterior cu mai bine de două veacuri Divinei Comedii, că Biblia de la Bucureşti apare la doi ani după Eseul despre pluralitatea lumilor, că Neculce îşi scria Letopiseţul aproximativ în acelaş interval în care Swift concepea A Modest Proposal, că Ţiganiada e încheiată în acelaşi an cu Childe Harold, că Bălcescu e contemporan cu Kierkegaard şi Eminescu însuşi cu Rimbaud şi Lautréamont”1.
Pentru întreaga Europă, secolul al XVIII-lea înseamnă o epocă de radicale înnoiri în planul gândirii filosofice, politice și sociale. E veacul “luminilor”, care începe prin cristalizarea unei ideologii antifeudale, ca să înțelegem mai bine, de ce Ion Budai-Deleanu a uzat de satiră, să intrăm puțin în acea epocă în Țările Române: vechiul sistem politic al Transilvaniei – validat, după alipirea Principatului la Imperiul Austriac, prin Diploma Leopoldină din 1691 – recunoștea astfel trei națiuni cu drepturi politice (ungurii, sașii și secuii) și patru religii (catolică, luterană, calvină și unitariană). După cum se observă românii din Țările Române nu existau ca națiune și nici ortodoxismul ca religie a Țărilor Române. Alături de mai vârstnicii Samuil Micu, Gheorghe Șincai și Petru Maior, Ion Budai Deleanu este unul dintre marii creatori ai variantei transilvănene a iluminismului în Țările Române.
Satira (lat. Satura sau satira, amestec de proză și versuri; mustrare) este “specie a poeziei lirice în care sunt ridiculizate moravuri, caractere, aspecte negative, individuale sau sociale. La început, la vechii greci și romani, satira avea un caracter dramatic și didactic, un fel de farsă în care erau biciuite moravurile (...) satira se dezvoltă, din antiteza dintre corupția societății și idealurile de viață ale poetului”2.
Durerea corifeului Școlii Ardelene a născut o operă de rezistență, inovatoare prin tehnica intertextualității, așa cum din durerea unei scoici se naște o perlă. Tonalitatea Prologului ce deschide Țiganiada e ironică, e autoironie și autopersiflare în glasul autorului. El ascunde sub zâmbet încrâncenarea dârză a țăranului transivănean care îndrăznește ceea ce în limba și poporul lui, nimeni n-a îndrăznit încă, atunci când spune cu simulat amuzament: “răpit fiind cu nespusă poftă de a cânta ceva, am izvodit această poeticească alcătuire, sau mai bine zicând jucăreauă3. “Țiganiada este o insurecție – poate cea dintâi de la noi – împotriva clasicismului cu tot ce acesta presupune în ordine filosofică și artistică. Protestul social, umanismul luminist, poporaneitatea și mesajul patriotic, ce caracterizează Țiganiada nu se puteau exterioriza într-o formă osificată, strânsă în chingile regulilor, modelată după prototipuri celebre, dar necorespunzătoare realității locului și momentului istoric.”4 Făcând haz de necaz, Ion Budai-Deleanu prin monumentala sa operă are o atitudine de frondă, prin intermediul satirei. “Nu invenția epică sau acțiunea (cunoscută de mai înainte) interesează la Budai-Deleanu, cât viziunea sa satiric caricaturală, enorma jovialitate, verva parodistică inepuizabilă, formidabila ironie, în fine capacitatea maximă de a zugrăvi autentic realitatea sub aparențele cele mai bufone și de a propune idei pe calea bunei dispoziții continui.”5
După natura defectelor ridiculizate, putem clasifica satira din Țiganiada lui Ion Budai-Deleanu, în satiră socială.
La Budai-Deleanu țiganii zidesc un stat, se ceartă pentru felul de a-l întocmi și-l dărâmă. Un alt cusur al țiganilor, care este satirizat în felurite chipuri este lenevia ce însoțește frica. Ascuțișul satirei lui Ion Budai-Deleanu a dezvăluit și putreziciunile vieții monahale.
Grăitoare este reproducerea în ordine, a argumentelor celor 12 cânturi:
I “Pîn’ Vlad Vodă pe țigani armează,/Asupra lor Urgia-întărâtă/ Pe Sătana, ce rău le urează/ Întracea, luîndu-ș’ de drum pită,/ De la Flămânda pleacă voioasa/ Țigănimea drept cătră Inimoasa”
II „Țiganii trimit la Vlad solie,/Să le scurte cale delungată./Dar, întracea, cum pe dăscălie/Trebui-a să-arma ș’a să bate/Sfătuiesc. Pe Romica răpește/Cel rău, iar Parpangel pribegește.”
III „Bietul Parpangel cânta la masă/ De libov, de vin și de jele,/Ș’apoi vede-o copilă frumoasă/ Și stă dus cu ochii către stele/Florescu spune de țigani ș’alte/ A lui Vlad tocmeli și fapte nalte.”
IV „Sfinții din raiu să gată să-ajute/Muntenilor. Florescul mai spune/De-a lui Vlad biruințe făcute./ Curtea măiastră, prin o minunie,/Piere ca dracul de crucea sfîntă,/Lui Parpangel rău cărțile-i cântă.”
V „Țiganii la sfat n-au bună plază;/Tandaler ca ș’un bărbat s’arată,/Vodă tabăra le cercetează/Cu gharda sa turcește-mbrăcată/Pe Parpangel abea la viață/Întoarce mamî-sa isteață.”
VI „Sătana cade-n melanholie/Socotind asupra sorții sale;/A iadului s’adună boierie/Și să sfătuiește cu ce cale/Va s-ajute turcilor gloate;/Țiganilor să sfârșesc bucate.”
VII „Vlad pe-ascuns tabăra cercetează/Turcească. Arginean la minte-ș’vine,/Apoi scapă cu mînă vitează/Din mijlocul oștilor păgîne;/Vlad noaptea pe turci face năvală,/Sîn Mihai frînge-a Sătanei fală.”
VIII „Țiganii merg și neștiind unde/Se scape de-o nevoie, dau de-alta;/Sătana-ntr’o mînăstire s’ascunde,/Vrînd să bage pe frați întru balta/Necurăției; iar Hamza-arată/Sultanului turcimea înțăpată”
IX „Boierii necredința-și arată;/Sultanul pe-un alt Vodă numește;/Țiganii la nuntă se desfată,/Unde Parpangel le povestește/ Cum el prin o tîmplare nespusă,/ Trecînd prin iad, Păn’la raiu să dusă.”
X „Țiganii sfaturile deșarte/Văzând a de obștelui popor,/Aleg pe cei învățați la carte,/Cari între sine fac sobor/Să hotărască ce stăpînie/Ar fi bună pentru țigănie.”
XI „Janalău pe toți cu minte-npacă/Ș’în urmă după-a lui socoteală/Cinstitul sobor cu tot să pleacă./Cînd Cucavel cu gloata să-scoală/Și năvălind pe sobor în pripă,/Mînă pe delegați în risipă.”
XII „Țiganii la sfat încep gîlceavă:/Războiul atuncia li s-a arată/Cu toată curtea sa cea gubavă/ Ș’învrăjbește țigănia toată;/Mulți voinici să-ncing în bătălie/Vlad de vioa sa merge-n urgie.”
Sensul general al Țiganiadei nu este eroic așa cum ar genera în urma unei epopei ci satiric. Ion Budai-Deleanu laudă virtuțile lui Vlad-Țepeș cu aceeași convingere cu care va satiriza viciile țiganilor, acestea din urmă putând fi raportate și la alții, deoarece “prin țigani să înțăleg ș-alții”, cum mărturisește Ion Budai – Deleanu în Epistolia închinătoare. “Satira se împletește la fiecare pas în versurile Țiganiadei, dar ea este atât de bine mascată încât nu oricine o poate descoperi (...) Țiganiada este cu toate acestea un product nou”6.
Ceea ce prevalează în structura operei și gândirii iluministe a lui Ion Budai-Deleanu este profunda încredere acordată unei alcătuiri raționale a existenței umane, preconizând în mod radical emanciparea omului de sub stăpânirea socială, religioasă, ce nu are o libertate de afirmare, aceasta realizându-se prin intermediul satirei; îndemnând cititorul de la acea vreme și nu numai, ca pe Romîndor: “ori la slobozie, sau la moarte.”
Satira din scrierea cu caracter critic, ironic, comic, care este Țiganiada lui Ion Budai-Deleanu este vehementă.
Dorind să dea literaturii un “product nou” și urmărind să introducă un “gust nou de poezie românească”, Ion Budai – Deleanu “a izvodit” – după cum afirma în Prologul Țiganiadei – o poeticească alcătuire sau mai bine zis jucăreauă, afirmație, pe care o folosesc și astăzi persoanele publice de televiziune când atenționează această emisiune este un pamflet.
Astăzi, nu ne putem stăpâni un fior de melancolie, gândindu-ne ce ar fi însemnat pentru dezvoltarea limbajului poetic intrarea Țiganiadei în circuitul contemporaneității. Mitologia creștină, așa cum apare în Țiganiada, e parodistică: îngerii luptându-se cu diavolii îi bombardează cu cruci și evanghelii, cu moaște și sărindare, cu psaltiri și tămâie; raiul vizitat de Parpangel e un fel de țară cu șipote de rachiu, maluri de mămăligă, dealuri de caș și slănină etc.
Duhul comicesc, șaga, vorbele șuguitoare reprezintă după opinia lui Mircea Vaida modalitatea eminentă de realizare a criticii: “E un râs savuros mergând de la zâmbet și umor burlesc, până la aspectul grotesc” încins uneori până la violențe polemice.
Țiganiadei, Nicolae Manolescu îi găsește similitudini cu Istoria Ieroglifică a lui Cantemir : “ambele par mai curând menite să amuze cu oarecare folos intelectual”.
După Tudor Vianu, care recunoaște în Țiganiada unul dintre documentele cele mai expresive pentru istoria limbii literare “o oglindă a tuturor posibilităților graiului nostru la sfârșitul secolului al XVIII-lea”, numeroși cercetători se apleacă asupra stilului, versificației, limbii poemelor. Pe drept cuvânt Adrian Marino consideră concepția luministă asupra cultivării limbii drept esențială pentru constituirea întregii teorii a renașterii culturii române, cea dintâi formă de progres cultural pe care luminismul românesc o recunoaște și o înfăptuiește. Înaintea lui Ion Creangă, Ion Budai-Deleanu introduce proverbul, este de părere Mircea Vaida, iar sinteza național universal, realizată de Ion Budai-Deleanu, va fi reluată cu ezitări în epoca pașoptistă în Cântecul ursului de Ion Heliade Rădulescu, în Satiră. Duhului meu sau O profesiune de credință ale lui Grigore Alexandrescu și amânată în fond până la Mihai Eminescu în Scrisori și chiar Alexandru Macedonski. Complexul distanţei faţă de cultura Europei clasice, prezent deja prin conştientizarea originii latine a neamului, la cronicarii umanişti din secolul al XVII-lea, la reprezentanţii Şcolii Ardelene, cu dezvoltări specifice în perioada Romantismului, se acutizează odată cu avansul modernizării social-culturale şi cu apariţia “crizelor” de adaptare aferente într-o societate cu mai multe viteze, intrată târziu în modernitate, marcată de clivaje identitare şi de necesitatea autodefinirii. Dimensiunea europeană a operei este subliniată de Edgar Papu, care consideră Țiganiada o pronunțată contribuție românească la aria universală.
Nu pot fi trecute cu vederea numeroasele proverbe și zicători care îmbogățesc savoarea stilului Țiganiadei, poema e plină de dialoguri, “permanenta autocomentare a poemului în notele de subsol cu funcții, pe rând, didactice, polemice, satirice, îi dă un caracter de metaficțiune care, dacă nu-l transformă miraculos într-o scriere postmodernă îi conferă măcar un aer de familie cu încă altele de autoreferință Bibliografie generală, Femeia în roșu sau ineditul Autobuzul de Însurăței...”7 De la premodernitate în care se înscrie cronologic opera, G. Călinescu consideră Țiganiada o operă modernă care “lasă în urmă ca învechite atâtea lucruri dintre 1830-1850”, iar Mircea Cărtărescu o vede postmodernă, datorită intertextualității, permanentei autocomentări a poemului în notele de subsol, polemici satirice, care îi dau un caracter de metaficțiune și fac din Țiganiada o operă postmodernă.
NOTE:
BIBLIOGRAFIE A:
Ion Budai-Deleanu, Țiganiada, ediție ce reproduce ediția J.Byck, București, ESPLA, 1959, vol. I-II (Biblioteca pentru toți), ed. a II-a, Studiu introductiv, tabel cronologic și bibliografie selectivă de Ioana Em. Petrescu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984
BIBLIOGRAFIE B:
Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Text stabilit de Al. Piru, Editura Vlad și Vlad, Craiova, 1993
Cărtărescu Mircea, Postmodernismul românesc, Editura Humanitas, București, 1999
Cornea, Paul, I. Budai – Deleanu – un scriitor de renaștere timpurie într-o renaștere întârziată, în vol. Studii de literatură română modernă, Editura Pentru Literatură, București, 1962
Coșoveanu Gabriel, Prelegeri de literatură română veche și premodernă, Reprografia Universității din Craiova, 2000
Ghiță, Gh., Fierăscu, C., Dicționar de terminologie poetică, Editura Ion Creangă, București, 1973
Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008
Martin, Mircea, G. Călinescu şi “complexele” literaturii române, Editura Albatros, Bucureşti, 1981
Munteanu, Romul, Antologie, prefață și note, ediția Țiganiada îngrijită de J. Byck, Editura Tineretului, București, 1962
Petrescu, Ioana, Em., Ion Budai-Deleanu și eposul comic, Cluj, 1974
Popovici, Dumitru, Doctrina literară a “Țiganiadei” lui Ion Budai-Deleanu, în Studii literare, Cluj, IV, 1948
Vaida, Mircea, Ion Budai-Deleanu, Colecția Monografii, Editura Albatros, București, 1977
|
