ŞCOLILE NAŢIONALE

Profesor Lazar Mihaiela

Paralel cu desfãsurarea curentului romantic în muzicã, în tãri ca Rusia, Polonia, Cehoslovacia, Spania, Ţãrile Scandinave etc., se afirmã o artã ce poartã pecetea specificului national.

Dezvoltarea unor asemenea potente artistice a fost determinatã, pe de o parte, de miscãrile national-sociale de eliberare a unora din aceste tãri de sub stãpânire strãinã, iar pe de altã parte, de nasterea constiintei valorilor originale, capabile a contribui la aceastã luptã de afirmare.

Atasamentul fatã de tezaurul creatiei populare, orientarea spre valorile folclorului muzical si dorinta de a crea – pornind de la sugestiile acestuia – un limbaj muzical cult, iatã idealul care a unit pe reprezentantii scolilor nationale din secolul al XIX-lea.

ªcoala nationalã rusã a grupat în jurul ei o seamã de compozitori ca Mihail I. Glinka, Alexei S. Dargomârski, Rimski-Korsakov, César Cui si Piotr Ilici Ceaikovski. Cinci dintre acestia, începând cu Borodin si incluzând pe C. Cui, au format “grupul celor cinci”. Uniti prin idealuri comune, ei si-au adus aportul la fãurirea unui limbaj muzical rus, cult.

Cel care a initiat drumul, realizând prima operã nationalã cu subiect istoric, a fost M. I. Glinka, supranumit “pãrintele muzicii ruse”. Operele sale Ivan Susanin si Ruslan si Ludmila au dovedit faptul cã atât trecutul istoric al poporului rus cât si lumea basmului popular, pot deveni surse de inspiratie pentru realizarea unor drame muzicale originale. Perspectiva spre drama muzicalã rusã a fost astfel deschisã si pe acest plan îsi vor aduce contributia toti creatorii scolii nationale ruse, situând genul vocal-dramatic în centrul preocupãrilor lor. Astfel, A. P. Borodin (1833-1887), inspirat tot de istorie si de cântecul epic popular (Cântec despre oastea lui Igor), creeazã opera Cneazul Igor, o adevãratã frescã muzicalã capabilã a dezvãlui forta compozitorului de a nara în sunete. Dansurile polovetiene – tablou simfonic al operei, au cucerit un loc aparte în literatura muzicalã – de concert datoritã originalitãtii melodice si frumusetii orchestratiei.

Modest Musorgski (1839-1881), socotit a fi cel mai înzestrat compozitor al grupului si unul dintre cei mai originali creatori ai tuturor epocilor, este acela care, alãturându-se la ideea valorificãrii cronicilor, vechilor scrieri ajunge la realizarea unui nou model de operã, numit de el “dramã muzicalã popularã”. Denumirea se justificã prin faptul cã Musorgski nu este total retinut de trãirile unui erou, de iubire si moarte, de fericire si nenorocire, cât interesat în zugrãvirea stãrilor de spirit ale multimii. Musorgski asazã problema soartei acesteia la temelia operei sale. Foametea, boala, deznãdejdea si rãscoala poporului, iatã nãlucirile ce-l înfioarã pe tarul Boris, alãturi de vedenia si mai groaznicã a copilului înjunghiat. Norodul rus, cu amestecul sãu de supunere, nãdejde de mai bine, înduiosare, simt al dreptãtii dar si al rãzvrãtirii, iatã personajul central al operei Boris Godunov.

Cãutând sã redea întregul adevãr despre poporul sãu într-un limbaj propriu, el a pornit de la cântecul popular si cântecul bisericesc, realizând o “declamatie care are o viatã dramaticã fãrã pereche”.

Cât de mare psiholog este si cu ce putere a zugrãvit zbuciumul, remuscarea ce-l chinuie pe Boris, creând melodii si recitative care sunt parcã rupte din întelesul cuvintelor pe care eroul le spune, ne-o aratã Monologul lui Boris (finalul actului II) când acesta, zguduit de povestea lui ªuiski despre moartea tareviciului Dimitri, e cuprins de remuscãri si, având vedenii, Boris cade în genunchi si implorã îndurare. Pe de altã parte, sufletul multimii ce-si exprimã deznãdejdea se oglindeste cu o fortã unicã în corul introductiv (tabloul I, actul I), în care compozitorul împleteste replica scurtã cu comentariul larg si exclamatiile si suspinele multimii. Sunt mijloace care vorbesc de un stil original si perfect adaptat situatiei dramatice.

Mai putin preocupat de realizarea unui limbaj muzical national nãscut din modelul folcloric, Piotr Ilici Ceaikovski (1840-1893) nu este însã mai putin rus. Creatia sa dramaticã, din care citãm lucrãrile Evghenii Oneghin si Dama de picã, este inspiratã de mari opere ale literaturii ruse (A. Puskin), oglindind viata intelectualitãtii. Atmosfera ei muzicalã creeazã suflul unui autentic romantism rus, exprimat în linii melodice generoase. De acest fapt ne convinge cu deosebire creatia simfonicã ceaikovskianã, un alt gen în care compozitorii scolii ruse au lãsat lucrãri de seamã. În câteva din simfoniile sale, cum este cazul Simfoniei a IV-a, partea ultimã, este construitã pe o melodie popularã autenticã.

Aceastã simfonie – expresie a gândurilor autorului cu privire la destinul omului si fortele ce i se asazã în cale – începe cu o temã care întruchipeazã ideea de destin.

Preocupat de problema existentei omului, P. I. Ceaikovski – de fapt, cel mai mare simfonist al scolii ruse – abordeazã aceastã idee si în Simfoniile a V-a si a VI-a. Ultima sa simfonie, cea de a VI-a, denumitã si Patetica, se constituie ca o replicã la Simfonia a V-a de Beethoven, replicã ce, venind din partea unui compozitor romantic, este departe de a mai purta amprenta de optimism si încredere în viatã, sunând mai degrabã ca un "Cântec de lebãdã".

Între ceilalti creatori ai scolii ruse, care au îmbogãtit atât creatia de operã cât si genul simfonic Rimski-Korsakov (1844-1908) se dovedeste cel mai intim legat de ideea fãuririi unui limbaj muzical rusesc, valorificând si o tematicã proprie, aceea a basmului si legendei populare. El a scris si cel mai mare numãr de opere (15) dintre care Nemuritorul Kascei si Cocosul de aur sunt cele mai cântate. Dar atât în muzica de operã, cât si în poemele sau suitele sale simfonice, R. Korsakov rãmâne original prin talentul cu care creeazã imagini muzicale de basm, totul printr-un discurs orchestral de mare sugestie si rafinament. Realizeazã cu un talent unic si portrete muzicale ca acel al ªeherazadei si al neînfricatului Sahriar. Personajul feminin, fermecãtoarea povestitoare care a reusit sã-l cucereascã pe sultan, este redatã de intonatiile celui mai expresiv instrument cu coarde, vioara, ce poartã în sunetele ei întreaga poezie si gratie a personajului.

Desfãsurându-si activitatea în plin romantism, compozitorii scolilor nationale nu puteau sã nu fie influentati de genurile pe care compozitorii romantici le-au îndrãgit, cum sunt poemul simfonic, suita simfonicã, uvertura cu program sau liedul. Compozitorul a cãrui creatie este aproape în întregime legatã de cuvânt sau de un program, este creatorul lui Boris Godunov. Astfel, tabloul simfonic O noapte pe muntele plesuv, sau vestita suitã Tablouri dintr-o expozitie inspiratã de expozitia pictorului V. Hartmann, îl dezvãluie pe Musorgski încã o datã, ca un adevãrat compozitor rus si un neegalat creator de imagini muzicale originale. Marea poartã a Kievului, Cei doi evrei, Baletul puisorilor în gãoace sunt doar câteva tablouri grãitoare.

Reprezentantii celorlalte scoli nationale, fie aceasta cea polonezã, cehã, nordicã, spaniolã sau maghiarã, sunt toti uniti prin acelasi ideal, acela de a crea un limbaj care, în ciuda influentelor romantice, sã fie propriu natiunii respective, sã trãdeze ceva din ceea ce este tipic, apropiat si firesc poporului lor.

Limbajul acestor creatori a deschis portile spre întelegerea unor lumi spirituale prea putin cunoscute pânã la ei.

Tezaurul folcloric al fiecãrui popor a devenit acum izvor nesecat de sugestii, sursã de inspiratie care a permis creatorilor sã contureze modalitãti originale de exprimare. Cu adevãrat, capacitatea de a sesiza particularitãtile unui limbaj, elementele ce-l caracterizeazã si-l fac inconfundabil, poate deveni tel ce trebuie urmãrit în studiul scolilor nationale.

Indiferent de scoala ce o impuneau, acesti creatori s-au identificat cu idealurile popoarelor pe care le reprezentau, socotind arta un mijloc puternic de afirmare.

Ca si pentru compozitorii rusi, natura si frumusetile patriei, legendele si trecutul istoric al poporului au devenit pentru toti surse principale de inspiratie. Astfel, poemul simfonic Finlandia a compozitorului Jean Sibelius, socotit “o adevãratã frescã a poporului sãu”, ca si ciclul de poeme simfonice Patria mea a compozitorului ceh Bedrich Smetana (1824-1884), sunt exemple de creatie inspirate din trecutul istoric si frumusetile naturale ale patriei compozitorilor. Dintre cele sase poeme simfonice (din ciclul Patria mea) intitulate: Vysehrad, Vltava, Sarka, Tabor, Blanik si Prin luncile si pãdurile Boemiei, cel mai cântat este Vltava, poem în care autorul – urmãrind tot cursul acestui fluviu, de la izvor la vãrsare în Elba – realizeazã un sir de imagini de impresionantã simplitate si frumusete.

Dar compozitorul Smetana creeazã si prin lucrarea Mireasa vândutã un limbaj muzical national. Aceastã operã comicã reuseste sã dezvãluie obiceiuri si întâmplãri caracteristice satului ceh. Ritmurile dansurilor populare si caracteristicile melodice ale cântecului popular ceh sunt valorificate aici din plin.

La faima scolii nationale cehe a contribuit însã tot atât de mult si creatia lui Antonin Dvorak (1841-1904). Darul sãu melodic, mãiestria cu care a valorificat folclorul tãrii sale si al altor popoare – indienii americani – l-au fãcut cunoscut în lume. Este evidentã frumusetea si bogãtia expresivã a ideilor muzicale asezate de compozitor la baza uneia din cele mai realizate creatii simfonice ale sale: Simfonia a IX-a – Din lumea nouã. Prima idee muzicalã este apropiatã lumii melodice a cântecului popular ceh, iar cea de a doua, folclorului indian.

Lucrarea a fost compusã în anii sederii lui A. Dvorak la New York (1892-1895) în calitate de director al Conservatorului din acea metropolã. Materialul muzical valorificã idei dintr-o lume putin cunoscutã pânã atunci – de unde si denumirea simfoniei “Din lumea nouã”.

Tot atât de legat de frumusetile patriei sale ca si B. Smetana, compozitorul norvegian Edvard Grieg (1843-1907) si-a fãcut un ideal din a crea, cu ajutorul muzicii, imaginea naturii insolite din patria sa, cu fiordurile si râurile ei sãlbatice. Muzica sa, desi liricã prin excelentã, poartã o altã amprentã decât aceea a nostalgiei slave. Ea este expresia proprie unui temperament echilibrat, ce se impune printr-un lirism, care nu alunecã în visare, exprimând mai degrabã o voiosie rezervatã, proprie nordicului.

Muzica sa pentru pian, muzica de scenã pentru Peer Gynt si cu deosebire Concertul pentru pian în la minor sunt lucrãri ce pun în evidentã aceste trãsãturi.

O lume total deosebitã, care evocã cu o fortã de sugestie proprie, traditii ale solului spaniol, ne-o dezvãluie creatia muzicalã a reprezentantilor scolii nationale spaniole. Dintre acestia, Filipe Pedrell (1841-1922), Isaac Albeniz (1860-1909) si Enrique Granados (1867-1916), au valorificat ideea cã “cântecul popular demonstreazã cel mai bine temperamentul artistic, caracterul poporului din care îsi trage originea”. Suitele Iberia si Catalonia ale lui I. Albeniz sau Dansurile spaniole si pisele pentru pian Goyescas (inspirate de tablouri ale pictorului Goya) ale lui Granados, dezvãluie toatã forta unui limbaj care redã caracterul exuberant al poporului spaniol, vitalitatea, luminozitatea spiritului, temperamentul plin de nerv al sudicului.

Animat de acelasi gând al creãrii unui limbaj national, compozitorul Ferenc Erkel – cal care reprezintã scola nationalã maghiarã – scrie un sir de lucrãri vocal dramatice inspirate din trecutul istoric. Dintre acestea Bank Ban si Hunyadi Laszlo sunt si astãzi cântate în Ungaria. Spre deosebire de contemporanii sãi, Erkel nu a ajuns sã cunoascã cântecul popular autentic al tãranului maghiar si s-a inspirat din folclorul orãsenesc. Muzica sa are însã forta de a crea atmosfera si spiritul national maghiar atât de specific si Rapsodiilor lui Franz Liszt (1811-1886).

Dacã am dori sã subliniem încã o datã valoarea creatorilor ce reprezintã scolile nationale în secolul al XIX-lea, am spune o datã cu Constantin Brãiloiu cã ”Prin prosperitatea sensibilitãtii lor artistice atât de nouã, ca si prin considerabila cantitate de neasteptate sugestii pe care le propun, scolile nationale au revitalizat o artã venerabilã …” (arta europeanã).

Bibliografie:

Toma-Zoicas, Ligia – Muzicã-manual pentru clasa a XII-a, scoli normale, Editura Didacticã si Pedagogicã, R.A., Bucuresti, 1994

Ştefãnescu, Ioana – O istorie a muzicii universale, volumul III, Editura Fundatiei Culturale Române, Bucuresti, 1998