STAFIIZAREA EGOULUI ŞI DEMITIZAREA NEFIINDULUI

de Ştefan Lucian MUREŞANU

Moto: Povara acestei lumi este prea grea pentru ca vreun om să o poată purta, iar suferinţa Universului prea crudă pentru o singură inimă...  - Oscar Wilde

Cuvinte cheie: ego, demitizare, imaterial, creaţie, gândire, spiritualizat, stafiizare, Univers, literat, profan.

            Într-un timp al încrederii fiindă, al lucidităţii depline a existenţei noastre, eul îşi clădeşte imaterial lumea dorită accesând inelele imitatoare ale imaginarului. Este o vagă impresie a profanului că această fiinţare nu este împlinită; atâta timp cât creierul perpetuu iniţiat a concentra difuzia, într-un plan nemărginit al gândirii literatului, s-a îndestulat cu imagini văzute sau citite iar prin materia cenuşie a creat, în noi dimensiuni existenţiale, prezentul imaginar. Stafiizarea o accept ca un termen nou în definirea a ceea aş dori să însemne desprinderea eului de trupul care rămâne lipsit de umbră pe pământ, alburiul care se zbate între ceea ce a fost şi ceea ce îi creează neliniştea în acceptarea unui fiind al nefiindului. Eul rămâne încorsetat, nematerializat, într-o carapace a unor energii furibunde şi ascunse, între pământ şi cer. Eul este sufletul evoluat însă neputincios a atinge perfecţiunea, idealul suprem al creatorului de artă pentru creaţiile sale. El este conştient de lipsurile din creaţia sa aşa cum Dumnezeu, când a creat omul, a fost conştient că într-o zi minunea-om va intra în vraja, se poate spune negândită însă dorită, care a luminat dar a şi umbrit viitorul: Nimicul zăcea-n agonie, / când singur plutea-n întuneric şi dat-a / un semn Nepătrunsul: / „Să fie lumină!”.[1]  Creaţia unică, sporită din idee şi dorinţă, rămâne o valoare, un semn de cinstire a creatorului, un fapt trăind în trăire. Migala este timpul forte care învinge şi răbdarea este imaginea elevată a imaginarului ce pune în valoare materia creată cu spasm şi sudoare. Lacrimile corpului, care luptă în nesomn cu durerea facerii creaţiei: Ziua vine ca o dreptate făcută pământului. / Flori peste fire de mari / îmi luminează din larg - / aureole pierdute pe câmp de sfinţii trecutului.[2]

            Destinul îţi sapă tranşeele şi ţi le astupă de multe ori când ai nevoia de a te apăra, de a te simţi protejat. Devii un dramatic când cauţi să spargi zidurile care îţi mărginesc fiindul şi baierele se întind la fiecare forţare la ceea ce vrei să nu mai fi: Doar noi, obsedaţi de lumină, ne aflăm / permanent la marginea Timpului / Cu urechea ascuţită, ca un pui de lună, ce iese / în lume sub magia Universului.[3] Diferim prin diferenţa de gândire a fiecăruia dintre noi: avutul, prin dorinţa de a strânge averi materiale, gâtuindu-şi semenii secătuiţi de energii, distrugându-le voit  existenţa, unindu-se pentru totdeauna cu teluricul şi bezna adâncului; literatul chicoteşte odată cu neajunsurile, saltă în vioiciune contemplând frumuseţile care i se deschid privirilor, vorbeşte cu gândurile sale pe care le înalţă spre cerurile deschise anume pentru eul lui: Să nu-mi trimiţi blestemul prioripost; / Adresa mea de chiriaş flotant / Se schimbă des…şi credcă n-are rost / Să căutăm…o altă clipă în neant.[4] Creează cu ochii deschişi lumi în care numai el este fiind şi celestul coboară în imaginarul imaginii lui dând arta artei sale, putinţa de a conştientiza existenţa existentului álter égoului definită prin dublul său. Literatul se leagă de toţi ceilalţi prin constucţia telurică a trupului însă puterea minţii se uneşte cu álter égoul său matricial. El este conştient de puterea sa de detaşare de lumea în care trăieşte dar şi de pierderea umbrei pentru timpul în care creează: alb / sentimente desculţe / am mâhnire / o boare / sinapse de speriat / ochii marmură / cum trăirea / merită să de arate.[5].

            Stafiizarea se produce în cazul detaşării violente a eului de trup, atunci se interpun blocări de energii şi demonizarea existentului neumbrit. Termen generat dintr-un nomen spiritualizat, concentrat în forţarea creării unui verb la infinitiv, forma lungă, din care a rezultat o expresie determinantă a unei definiţii imaginare de trăire a entităţii-om, la un moment dat: Dincolo e tăcere. / Numai, / Tărâm Divin / Dar mai mereu / Finit….[6] Un moment când semenii, cu dorinţe arzătoare de distrugere a inteligenţei creatoare, se interpun creării artei supreme printr-o neputinţă scârbavnică a înţelegerii lumii ideilor şi a materializării imaginarului. În fapt, neputinţa profanului duce la distrugerea creaţiei în sine, autonimicirea frumosului din urât.

            Profanul distruge frumosul prin însăşi existenţa sa, faptul deusian este cel care îl apleacă, îl obligă uneori să-şi limiteze scârbavnicele pofte sodomice în contra artei. El nu dă valoare creaţiei din neputinţă, pentru că viaţa lui, lipsită de importanţa timpului viitor, e nonvaloare. Este un consumator al prezentului şi un îngrăşământ împuţinat al teluricului veşnic, distrus odată cu pierderea umbrei sale cenuşii: Dihănii negre / ne adulmecă din urmă / şi blânde mâncă ţărna / unde am călcat şi unde am stat.[7]

            Cât de mult mi-aş fi dorit să fi trăit într-o lume a luminii şi a zâmbetului, să fi avut puterea înălţării păsării spre înaltul celest şi goana calului în şesul teluric sau saltul peste crestele munţilor al caprelor negre, care să mă facă nevăzut în căutările aprige ale destinului. M-aş fi pierdut într-o lume a ideilor scrise, a năzuinţelor şi a fricii de a trăda arta. Mi-am dorit un puţin material, cât să mă ţină la masa unde mâinile mele, mânate de jocul ideilor, de imaginaţia perpetuă să dea spor izvorului care nu seacă  din mintea mea şi care nu doarme decât caută fără odihnă tainele creaţiei şi arta ca fiind a ceea ce vreau pentru semeni.

            Existenţa literatului este ca un suspin pentru grosierii guşaţi, ei cred că omul de artă este o povară a fiindului lor însă tot ei sunt aceia care îi caută, deşteptându-le vocile care îi trag în abisuri întunecate. Cerul se frânge şi lumina fulgerului joacă o fracţiune de secundă ca o sclipire a minţii, ce caută în neant mitul existenţial al fiindului din mine. Mă cutremur la atingerile privirilor profanilor, care mă privesc neînţelegându-mi tăcerea şi lumina ochilor mei verzi precum câmpia în strălucirea de dimineaţă, când zorii zilei cuprind cu ştiindul viaţa.                  

            Îţi plâng suferinţa ta omule căutător de nevoi şi de timp, pe care îl umpli cu aburul insuficientei tale respiraţii, care acreşte sucul strugurelui înainte de a fi cules, şi care te ameţeşte făcându-te să râzi de faptul că te poţi considera o greşeală genetică, demnă de compătimit.

            Unde eşti umbră a existenţei, care mă urmăreşti, dar nu faci nimic ca să mă aperi de fulgerele nimicniciei.