STANDARDE PROFESIONALE ÎN ÎNVĂŢĂMÂNT

 Prof. Achim Maria

Liceul de Artă „Ioan Sima” Zalau

MOTTO:

 „Nu-i ÎNVEŢI pe copii

 nici ceea ce ŞTII,

nici ceea ce VREI

ci ceea ce EŞTI.”

            Prin natura umană, ne dorim să avem succes, sau măcar să avem un efect pozitiv asupra lumii cu care venim în contact, să devenim persoane cu influenţă.

Fără influenţă nu exista succes.

            Nu e absolut necesar să avem o ocupaţie importantă pentru a deveni persoane cu influenţă. Dacă viaţa noastră interferează în orice fel cu a altora, vom fi oameni cu influenţă acasă, la serviciu, oriunde ne-am afla.

Profesorul, prin natura profesiei sale, stabileşte legături cu elevii săi, cu părinţii acestora, cu colegii, cu directorul şcolii, cu inspectorul şcolar de specialitate, cu educatoarele de la grădiniţele învecinate, cu profesorii care predau la clasa sa şi nu numai. Totuşi, nivelul său de influenţă nu este acelaşi pentru fiecare. De asemenea, influenţa nu vine instantaneu, ci se dezvoltă în trepte. Modelarea este o primă treaptă. Oamenii sunt influenţaţi, în primul rând, de ceea ce văd. Pentru elevi, acest lucru este primordial. Nu contează ceea ce le spunem copiilor să facă; înclinaţia lor este să imite ceea ce facem noi, dascalii. De aceea educatorul este, trebuie să fie, un model de comportament pentru elevii săi. De exemplu, dacă părinţii elevilor noştri ne privesc ca pe nişte persoane pozitive, de încredere şi cu calităţi admirabile, ne vor aprecia ca pe nişte oameni cu influenţă.

Astăzi, nevoia de integritate este absolut esenţială pentru oricine doreşte să devină o persoană cu influenţă. S. Covey scrie despre importanţa integritaţii în succesul cuiva: ,,Dacă încerc să folosesc strategii şi tactici umane despre cum să-i determin pe alţii să facă ceea ce vreau eu, să lucreze mai bine, să fie motivaţi, să mă placă şi să se placă unii pe ceilalţi - în timp ce caracterul meu este fundamental pătat, este marcat de duplicitate sau nesinceritate - atunci, pe termen lung, nu pot avea nici o trecere în faţa lor. Duplicitatea mea va da naştere la neîncredere şi orice aş face - chiar folosind asa-numitele tehnici de bune relaţii inter-umane - va fi percepută ca manipulare".

Integritatea este fundamentul pe care se construiesc alte calităţi: respectul, demnitatea şi încrederea. Chiar şi oamenii care pot să-şi ascundă lipsa de integritate un timp vor cunoaste eşecul, iar influenţa temporară va dispărea. Integritatea este o chestiune personală şi nu trebuie confundată cu reputaţia. Circumstaţele în mijlocul cărora trăim ne determină reputaţia, care este o umbră a caracterului. Cadrul didactic poate fi pus în situaţia de a-şi compromite caracterul integru atunci când, sub influenţe externe (ale unor părinţi care intervin prin mijloace diferite, a directorului şcolii care-i cere procentaje favorabile la sondaje sau teste standardizate etc.), acordă calificative sau note care nu corespund realităţii evaluate.

Încrederea este factorul cel mai important în relaţiile personale şi pro-fesionale. Calităţile integrităţii pot fi păstrate şi dezvoltate, în primul rând, prin modelarea consistenţei caracterului, pentru ca oamenii să aibă încredere în noi tot timpul, fără fluctuaţii. Un profesor care-şi schimbă hotărârile şi atitudinile de la o zi la alta îi va influenţa negativ pe elevii săi şi-i va determina pe părinţii lor să nu aiba încredere în el .

Un dascal onest îşi respectă promisiunile. Dacă promitem elevilor că-i ducem într-o excursie şi nu facem acest lucru, riscăm să pierdem încrederea lor.

Scopul influenţei nu este manipularea, ci participarea. Elevul nu este obiect al educaţiei, ci este subiect al propriei sale formări, este un partener autentic al profesorului.

Beneficiul încrederii este influenţa. Abraham Lincoln spunea că: ,,Aproape toţi oamenii pot face fată potrivniciilor, dar dacă vrei să pui la încercare caracterul unui om, dă-i puterea". Raportul dintre autoritate şi putere este foarte delicat în meseria de dascal.

In cartea sa “Introducerea într-o pedagogie a libertăţii (Despre libertatea copilului şi autoritatea adultului”), G. Albu specifică:   “Autoritatea autentică - raţională şi eficientă - este cea care amplifică şi garantează libertatea celui subordonat. Fiind un sprijin pentru auto-ajutorare, mijlocind procesele maturizării, ea are menirea de-a se face, treptat, de prisos, de a se autoelimina, prin echilibrarea părtilor. Ea are ca esenţială consecinţa dobândirii autonomiei celor doi agenţi şi posibilitatea cooperării lor... O pedagogie a libertăţii afectează şi conţinutul autorităţii (fară de care libertatea se autoanulează); o instanţă (o persoană, o normă, o instituţie) constituie o autoritate atâta vreme cât sporeşte şi poate spori o viaţă, un spirit, cât oferă şi se poate oferi, mereu limitată şi autocritică... Ca orice autoritate umană, autoritatea pedagogică este relativă. Ea este condiţionată de competenţa şi bogăţia sufletească a educatorului, de existenţa consensului dintre el şi discipol".

Învăţătorul este ,,educatorul" în adevăratul sens al cuvântului. Dar el ştie că scopul educaţiei este ca să-i pregătească pe elevi pentru educaţia permanentă, să fie autodidacţi, să devină independenţi în gândire şi în acţiune. „Prin modul cum practică şi cum consideră evaluarea (ca mijloc şi ca scop în sine), profesorul participă la formarea şi încurajarea unor spirite conformiste, obediente, terne sau, dimpotrivă, a unor spirite originale, prolifice, participative" (Gabriel Albu, „Mecanisme psihopedagogice ale evaluării şcolare”). Iată, deci, cât rău le poate face învăţătorul care le permite elevilor să devină dependenţi de el!

O persoană care educă este o persoană care oferă, în primul rând, dragoste, fără de care nu poate exista nici o legătură, nici viitor, nici colaborare pozitivă. Fiecare elev simte nevoia să fie preţuit, iubit. Educatorul le poate demonstra elevilor iubirea sa prin fiecare cuvânt, gest, prin grija pe care le-o poartă. Îi respectă prin faptul că îi tratează ca personalităţi unice. Le dă sentimentul siguranţei, mai ales atunci când acţiunile şi cuvintele sale sunt conforme cu un înalt cod moral. O mare greşeală este nerecunoaşterea şi neaprecierea celorlalţi. O simplă apreciere verbală despre modul în care elevul a scris o compunere, de exemplu, poate să însemne enorm pentru imaginea de sine a acestuia. E bine ca profesorul să recunoască meritele elevilor ori de câte ori are ocazia.

W. A. Ward spunea: ,,Flatează-mă şi nu te voi crede. Critică-mă şi te voi plăcea. Ignoră-mă şi nu te voi ierta. Încurajează-mă şi nu te voi uita".

J. Maxwell, în cartea citată, apreciază că recompensele educării sunt numeroase: autoaprecierea (oamenii care au încredere în forţele lor au mai mult succes); conştiinţa apartenenţei (apartenenţa elevilor la un anumit regim şcolar); perspectiva (în ciuda criticilor, omul nu trebuie să se descurajeze); sentimentul importanţei (oamenii care au mult respect de sine şi care cred în propria lor importanţă sunt, de obicei, respectaţi şi fac să fie preţuiţi şi de alţii); speranţa (elevii care au încredere slabă în propriile capacităţi, dar care sunt încurajaţi permanent de profesor, au încă un motiv să încerce, să lupte pentru a-şi atinge scopurile in viitor).

Un bun educator poate să le insufle elevilor încredere prin motivarea succeselor anterioare ale elevilor, prin încurajare în caz de eşec, prin motivarea obţinerii unor succese viitoare printr-o colaborare strânsă, care conferă o încredere reciprocă.

O persoana cu influenţă îi înţelege pe oameni ascultându-i. David Burns, doctor în medicină si profesor de psihiatrie la Universitatea Pensylvania, arată că ,,cea mai mare greşeală pe care o poţi face încercând să fii convingător este să dai prioritate exprimării ideilor şi sentimentelor tale. Ceea ce doreşte majoritatea oamenilor este să fie asculţati, respectaţi şi înţeleşi."

Din clipa în care oamenii îşi dau seama că sunt înţeleşi, devin mai dispuşi să înţeleagă punctul tău de vedere. Fiecare om poate fi cineva când există altcineva care îl înţelege şi crede în el. În educaţie, un rol important îl are empatia, capacitatea de a te transpune în gândurile şi sentimentele celuilalt. Atunci când există empatie între dascal şi elevii săi, când se află pe aceeaşi lungime de undă, procesul de predare-învăţare-evaluare se  desfăşoară firesc, fără blocaje, iar rezultatele sunt superioare. Un bun profesor va şti să le insufle elevilor un mod de gândire pozitiv, optimist şi să se poarte cu fiecare ca şi când ar fi cea mai importantă persoană din lume pentru el, comunicându-le acest lucru.

O persoană cu influenţă este ca un navigator care deschide drumuri pentru alţii. Îmi place metafora ,,navigator", aleasă de John Maxwell. Sugerează multe: o nava maritimă (sala de clasă), pe care s-au îmbarcat marinarii (elevii) şi care este condusă de un ,,navigator" -capitan, om competent şi experimentat (educatorul). Cursa iniţială, în şcoala primară, reprezintă doar începutul unei călătorii pe durata întregii vieţi.

Bibliografie:

Cerghit, Ioan, “Sisteme de instruire alternative şi complementare. Structuri şi strategii”, Editura Aramis, Bucureşti, 2002

Cosmovici, Andrei, “Psihologie generală”, Editura Polirom, Iaşi, 1996

Revista “Învăţământul primar”, Nr.4/2003