Choose your screen resolution: Auto adjust 800x600 1024x768


Stilistica si problematica stilului
Scris de administrator   
Vineri, 08 Decembrie 2017 11:34

STILISTICA ŞI PROBLEMATICA STILULUI

Profesor Andra Elena Diaconu

Școala Gimnazială Fitionești, județul Vrancea

Prin analogie cu dihotomia langue – parole a lui Ferdinand de Saussure, discipolul acestuia, Charles Bally, dezvoltă distincţia stilistică­ – stil. Prin distincţia limbă – vorbire, Saussure separă „ceea ce este social de ceea este individual” şi „ceea ceea ce este esenţial de ceea ce este accesoriu şi mai mult sau mai puţin accidental”[1]. Ȋn concepţia lui Saussure, limba „nu presupune premeditare şi reflecţia nu intervine aici”, pe când „vorbirea, este dimpotrivă un act individual de voinţă şi de inteligenţă”[2].

Pe baza acestor diferenţe dintre limbă şi vorbire, Bally stabileşte trăsăturile stilisticii şi ale stilului. Astfel, în concepţia lui Bally, stilistica studiază manifestarea spontană a mijloacelor colective de exprimare a afectivităţii existente în limba vorbită de o întreagă comunitate, iar stilul reprezintă utilizarea voluntară, conştientă şi intenţionată a limbii de către un individ, pentru a crea frumosul prin cuvinte.

Remarcăm pe baza acestor din urmă definiţii că Bally asociază stilistica noţiunii de limbă, deci stilistica este, în concepţia lui, o ştiinţă a limbii care are ca obiect limbajul oral caracterizat prin spontaneitate şi afectivitate şi exclude limbajul scris, prin extrapolare, stilul, căci prin noţiunea de stil lingvistul genevez înţelege cercetarea stilurilor individuale ale scriitorilor. Astfel, Bally face distincţia între cercetarea stilistică şi cercetarea stilului, cea dintâi se înscrie în sfera ştiinţei limbii şi se numeşte stilistică lingvistică, iar cea de-a doua, se înscrie în sfera ştiinţei literaturii şi poartă denumirea de stilistică literară/ estetică.

Tudor Vianu este cel dintâi în literatura de specialitate autohtonă care adoptă ideea existenţei unei stilistici unice a textului lingvistic indiferent de natura acestuia. Astfel, stilisticianul distinge în faptele de limbă „un nucleu al comunicării şi o zonă înconjurătoare a expresivităţii individuale”[3]. Tot astfel, E. Coşeriu susţine ideea că stilistica cercetează două aspecte esenţiale: valorile expresive existente în limba unei comunităţi, pe de o parte, şi originalitatea expresivă a vorbirii individuale, pe de altă parte.

T. Vianu consideră stilul ca fiind obiectul de cercetare al stilisticii, căci nu este posibil, spune el, „de a vorbi despre o stilistică lingvistică şi una nelingvistică. Toate efectele de stil rezultă dintr-o anumită întrebuinţare a limbii, a lexicului cu toate varietăţile lui, apoi a formelor şi a construcţiilor ei, astfel încât noţiunea unei stilistici nelingvistice este o alăturare de cuvinte nejustificată”[4].

Conform lui Roman Jakobson, funcţia expresivă „are ca scop exprimarea directă a atitudinii vorbitorului faţă de cele spuse de el” pentru a produce‚ „impresia unei anumite emoţii, fie adevărate, fie simulate”[5].

Bally situează la originea expresivităţii afectivitatea, iar Leo Spitzer, adaugă fantezia ca fapt generator de expresivitate, căci prin intermediul fanteziei cuvintele dau naştere la imagini a căror reprezentare se concretizează în mintea noastră odată cu noţiunea respectivă.

Ȋn concepţia lui Michael Riffaterre, stilul este înţeles ca fiind o evidenţiere de natură expresivă, afectivă sau estetică adăugată informaţiei transmise prin structura lingvistică fără a altera sensul acesteia[6]. Această definiţie presupune o semnificaţie de bază, un fel de grad zero al expresivităţii, în raport cu care să putem măsura intensitatea. Astfel, M. Riffaterre, se gândea la măsurarea intensităţii fiecărei componente a enunţului (din planul sintagmatic) pe planul paradigmatic unde cuvintele sunt mai mult sau mai puţin „puternice” sinonimele sau substitutele lor posibile. Sensul cuvintelor, oricare ar fi acesta la nivelul limbii, este în mod obligatoriu alterat în planul sintagmatic al textului de ceea ce precedă sau urmează cuvintele respective. Ȋn aces sens, stilisticianul revine asupra definiţiei sale şi convine asupra faptului că ar fi mai clar şi mai rentabil de a defini stilul precum: „scoaterea în relief care impune câteva elemente din secvenţa verbală în atenţia lectorului, astfel încât acesta să nu le poată omite fără a mutila textul şi să nu le poată descifra fără a le găsi semnificaţii şi caracteristici (fapt ce demonstrează existenţa unei forme de artă, a unei personalităţi, a unei intenţii,etc.)”[7].

Conchidem aşadar că stilul este ansamblul de variaţii expresive care se manifestă într-o limbă pe cale orală sau scrisă şi el reprezintă obiectul de cercetare al stilisticii.

Cuvinte cheie: stilistică, stil ,funcţie expresivă

Prin analogie cu dihotomia langue – parole a lui Ferdinand de Saussure, discipolul acestuia, Charles Bally, dezvoltă distincţia stilistică­ – stil. Prin distincţia limbă – vorbire, Saussure separă „ceea ce este social de ceea este individual” şi „ceea ceea ce este esenţial de ceea ce este accesoriu şi mai mult sau mai puţin accidental”[8]. Ȋn concepţia lui Saussure, limba „nu presupune premeditare şi reflecţia nu intervine aici”, pe când „vorbirea, este dimpotrivă un act individual de voinţă şi de inteligenţă”[9].

Pe baza acestor diferenţe dintre limbă şi vorbire, Bally stabileşte trăsăturile stilisticii şi ale stilului. Astfel, în concepţia lui Bally, stilistica studiază manifestarea spontană a mijloacelor colective de exprimare a afectivităţii existente în limba vorbită de o întreagă comunitate, iar stilul reprezintă utilizarea voluntară, conştientă şi intenţionată a limbii de către un individ, pentru a crea frumosul prin cuvinte.

Remarcăm pe baza acestor din urmă definiţii că Bally asociază stilistica noţiunii de limbă, deci stilistica este, în concepţia lui, o ştiinţă a limbii care are ca obiect limbajul oral caracterizat prin spontaneitate şi afectivitate şi exclude limbajul scris, prin extrapolare, stilul, căci prin noţiunea de stil lingvistul genevez înţelege cercetarea stilurilor individuale ale scriitorilor. Astfel, Bally face distincţia între cercetarea stilistică şi cercetarea stilului, cea dintâi se înscrie în sfera ştiinţei limbii şi se numeşte stilistică lingvistică, iar cea de-a doua, se înscrie în sfera ştiinţei literaturii şi poartă denumirea de stilistică literară/ estetică.

Urmând aceeaşi direcţie ca şi Bally, Iorgu Iordan, întemeietorul stilisticii româneşti ca stilistică lingvistică susţine că „nu trebuie să confundăm stilistica cu studiul stilului. Aceasta aparţine esteticii sau criticii literare (...) pentru că stil înseamnă modul în care un scriitor foloseşte limba spre a obţine efecte de ordin artistic”[10].

Tudor Vianu este cel dintâi în literatura de specialitate autohtonă care adoptă ideea existenţei unei stilistici unice a textului lingvistic indiferent de natura acestuia. Astfel, stilisticianul distinge în faptele de limbă „un nucleu al comunicării şi o zonă înconjurătoare a expresivităţii individuale”[11]. Tot astfel, E. Coşeriu susţine ideea că stilistica cercetează două aspecte esenţiale: valorile expresive existente în limba unei comunităţi, pe de o parte, şi originalitatea expresivă a vorbirii individuale, pe de altă parte.

T. Vianu consideră stilul ca fiind obiectul de cercetare al stilisticii, căci nu este posibil, spune el, „de a vorbi despre o stilistică lingvistică şi una nelingvistică. Toate efectele de stil rezultă dintr-o anumită întrebuinţare a limbii, a lexicului cu toate varietăţile lui, apoi a formelor şi a construcţiilor ei, astfel încât noţiunea unei stilistici nelingvistice este o alăturare de cuvinte nejustificată”[12].

Ȋn acelaşi scop de a plasa stilul în centrul studiului stilisticii, Dumitru Irimia subliniază eroarea de a limita sensul noţiunii de stil la nivelul individualităţii scriitorilor şi noţiunea de stilistică la nivelul limbajului oral, sprijinindu-se de factorul semantic – etimologic al termenului stil. Astfel, termenul stil de la care s-a format şi termenul stilistică, provine din latinescul stilus/ stylus care însemna instrument de scris.

Odată cu introducerea conceptului de stil ca obiect al stilisticii, Vianu raportează stilul şi totodată stilistica la conceptul de expresivitate, stilul fiind, în fapt, modul specific în care se constituie, există şi se manifestă expresivitatea unui text.

Substantivul expresivitate este definit drept „calitatea de a fi expresiv; exprimare vie, clară, plastică” şi s-a format prin derivare de la adjectivul expresiv care desemnează „ceva care exprimă plastic, viu, sugestiv, elocvent; care evocă imagini vii; care reflectă puternic stări sufleteşti interioare”.

Pe baza acestor definiţii, specialiştii scot în relief, pe de o parte, relaţia dintre expresivitate şi imagine, iar pe de altă parte, expresivitate şi afectivitate. Prin urmare, expresivitatea este reprezentarea lingvistică a imaginaţiei şi afectivităţii. Aşadar, expresivitatea unui text, indiferent de natura lui, este determinată de individualitatea comunicativă a vorbitorului. Altfel spus, expresivitatea este în strânsă corelaţie cu funcţia expresivă asociată emiţătorului şi care pune în lumină dimensiunea subiectivă a comunicării.

Conform lui Roman Jakobson, funcţia expresivă „are ca scop exprimarea directă a atitudinii vorbitorului faţă de cele spuse de el” pentru a produce‚ „impresia unei anumite emoţii, fie adevărate, fie simulate”[13].

Bally situează la originea expresivităţii afectivitatea, iar Leo Spitzer, adaugă fantezia ca fapt generator de expresivitate, căci prin intermediul fanteziei cuvintele dau naştere la imagini a căror reprezentare se concretizează în mintea noastră odată cu noţiunea respectivă.

Ȋn concepţia lui Michael Riffaterre, stilul este înţeles ca fiind o evidenţiere de natură expresivă, afectivă sau estetică adăugată informaţiei transmise prin structura lingvistică fără a altera sensul acesteia[14]. Această definiţie presupune o semnificaţie de bază, un fel de grad zero al expresivităţii, în raport cu care să putem măsura intensitatea. Astfel, M. Riffaterre, se gândea la măsurarea intensităţii fiecărei componente a enunţului (din planul sintagmatic) pe planul paradigmatic unde cuvintele sunt mai mult sau mai puţin „puternice” sinonimele sau substitutele lor posibile. Sensul cuvintelor, oricare ar fi acesta la nivelul limbii, este în mod obligatoriu alterat în planul sintagmatic al textului de ceea ce precedă sau urmează cuvintele respective. Ȋn aces sens, stilisticianul revine asupra definiţiei sale şi convine asupra faptului că ar fi mai clar şi mai rentabil de a defini stilul precum: „scoaterea în relief care impune câteva elemente din secvenţa verbală în atenţia lectorului, astfel încât acesta să nu le poată omite fără a mutila textul şi să nu le poată descifra fără a le găsi semnificaţii şi caracteristici (fapt ce demonstrează existenţa unei forme de artă, a unei personalităţi, a unei intenţii,etc.)”[15].

Conchidem aşadar că stilul este ansamblul de variaţii expresive care se manifestă într-o limbă pe cale orală sau scrisă şi el reprezintă obiectul de cercetare al stilisticii.

 

Bibliografie:

 

  1. Iordan,Iorgu , Lingvistică romanică. Evoluţie. Curente. Metode, Bucureşti, Editura Academiei, 1962
  2. Irimia, Dumitru, Introducere în stilistică, Editura Polirom, Iași, 1999,
  3. de Saussure, Ferdinand, Curs de lingvistică generală, Editura Polirom, Iaşi, 1998
  4. Vianu,Tudor, Cercetarea stilului în vol. Studii de stilistică, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1968


[1] Ferdinand de Saussure, Curs de lingvistică generală, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p.40;

[2] Idem;

[3] Tudor Vianu, Cercetarea stilului în vol. Studii de stilistică, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1968, p. 40;

[4] Tudor Vianu în Dumitru Irimia, Introducere în stilistică p.13;

[5] Roman Jakobson, Lingvistică şi poetică în Probleme de stilistică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p.88;

[6] “Le style est compris comme un soulignement (expressif, affectif ou esthétique) ajouté à l`information transmise par la structure linguistique, sans alteration de sens” – Michael Riffaterre, Essais de stilistique structurale, Présentation et traduction de Daniel Delas, Editure FLAMMARION, Paris, 1971, p.30;

[7] Idem p.31;

[8] Ferdinand de Saussure, Curs de lingvistică generală, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p.40;

[9] Idem;

[10] I. Iordan, Lingvistică romanică. Evoluţie. Curente. Metode, Bucureşti, Editura Academiei, 1962, p. 322;

[11] Tudor Vianu, Cercetarea stilului în vol. Studii de stilistică, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1968, p. 40;

[12] Tudor Vianu în Dumitru Irimia, Introducere în stilistică p.13;

[13] Roman Jakobson, Lingvistică şi poetică în Probleme de stilistică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p.88;

[14] “Le style est compris comme un soulignement (expressif, affectif ou esthétique) ajouté à l`information transmise par la structure linguistique, sans alteration de sens” – Michael Riffaterre, Essais de stilistique structurale, Présentation et traduction de Daniel Delas, Editure FLAMMARION, Paris, 1971, p.30;

[15] Idem p.31;


Articole asemanatoare relatate:
Articole asemanatoare mai vechi:

 

Revista cu ISSN

Rolul comunicarii in procesul de invatam…

ROLUL COMUNICÃRII ÎN PROCESUL DE ÎNVÃŢÃMÂNT   Institutor Anton Simona Marinela Şcoala cu clasele I-VIII nr. 2 Vorniceni, Judetul Botosani     Schimbarea conceptiei comunicative promovatã în scoalã pune în mod acut problema educãrii cu si...

Read more

Metodologie privind constituirea profeso…

Corpul profesorilor mentori se constituie la nivelul inspectoratelor scolare judetene/Inspectoratului Scolar al Municipiului Bucuresti si cuprinde cadrele didactice care detin functia didactica de profesor mentor si coordoneaza efectuarea stagiului practic...

Read more

Calendar desfasurare concurs corpul nati…

Calendarul desfăşurării concursului de selecţie a cadrelor didactice pentru constituirea corpului naţional de experţi în management educaţional, sesiunea 2012, seria a 2-a     CALENDARUL desfăşurării concursului de selecţie a cadrelor didactice pentru...

Read more

Educatia integrata in scoala contemporan…

EDUCAŢIA INTEGRATĂ ÎN ŞCOALA CONTEMPORANĂ - STRATEGII DIDACTICE Institutor Anton Simona Marinela Şcoala cu clasele I-VIII, nr. 2, Vorniceni, Judeţul Botoşani Învăţământul este una din componentele vieţii sociale...

Read more

Raportul dintre evaluare predare si inva…

RAPORTUL DINTRE EVALUARE, PREDARE ȘI ÎNVĂȚARE Profesor: Vasilache Paraschiva Școala Gimnazială „ Șt. O. Iosif ” Tecuci Rezumat: Evalurea școlară reprezintă o componentă foarte importantă a activității didactice. Profesorul, elevul sau...

Read more

Lecturi obligatorii pentru clasa a VIII-…

Lecturi obligatorii pentru clasa a VIII-a   Literatura română Mihai Eminescu Poezii Lucian Blaga Poemele luminii (selectiv) Nichita Stănescu O viziune a sentimentelor (selectiv) Tudor Arghezi Cuvinte potrivite(selectiv) Ioan Slavici Nuvele Gala Galaction Nuvele şi povestiri Fănuş Neagu Dincolo de nisipuri Mihail Sadoveanu Baltagul Francisc Munteanu Prinţesa din Şega Vasile Alecsandri Chiriţa în...

Read more

Proiect de parteneriat scoala familie

PROIECT DE PARTENERIAT ŞCOALĂ-FAMILIE Înv. Dana Gligor Școala Gimnazială Câmpeni Am realizat acest parteneriat pentru a consolida relația cu familiile elevilor și a-i...

Read more

Energia incotro

ENERGIA, ÎNCOTRO?   Gălăţan Daniela, Colegiul Tehnic Regele Ferdinand I Timişoara   Este de aşteptat ca savanţii, laboratoarele lumii să-şi concentreze capacitatea de creaţie în direcţia aprofundării cunoaşterii şi a punerii în valoare a acelor...

Read more