STUDIU PRIVIND REZOLVAREA CONFLICTELOR

LA NIVELUL CLASEI DE ELEVI

Prof. Curticăpean Diana

Liceul Tehnologic ”Dr. Ioan Șenchea” Făgăraș

Studiul de față iși propune să prezinte principalele modalităţi de rezolvare a conflictelor apărute la nivelul clasei de elevi, să exemplifice care sunt cauzele cele mai importante care stau la baza apariţiei lor și nu în ultimul rând să ofere informaţii profesorilor diriginți pentru a realiza o comunicare și o consiliere eficientă.

Interacţiunea adolescenţilor cu membrii grupului clasă le marchează atât performanţele de ordin şcolar, care ţin în special de învăţare, cât şi performanţele şi abilităţile intelectuale. Grupul creează oportunitatea însuşirii unor norme, valori, modele de conduită, atitudini de cooperare, comunicare, asumarea de responsabilităţi, intercunoaşterea membrilor grupului, formarea unei imagini de sine cât mai realistă.

Clasa de elevi se constituie într-un mediu semnificativ de socializare a copiilor, respectiv a adolescenţilor, iar din interacţiunea membrilor grupului pot apărea conflicte.

Pentru prevenirea si rezolvarea conflictelor se impune ca fiecare cadru didactic să cunoască foarte bine acest termen, respectiv cauzele si modalitățile concrete de rezolvare a acestora.

Termenul de „conflict” provine de la verbul latinesc confligo - „a se lupta”, „a se bate între ei”, având sensurile de ciocnire, şoc, dar şi de ceartă, luptă împotriva cuiva. Multe dicţionare definesc conflictul prin termeni similari violenţei, ca disensiune, fricţiune, dispută, ceartă, scandal, luptă, război.

Din perspectivă psihologică, înţelegerea conflictului este mai ponderată şi analitică, identificând şi alte conflicte specifice în afară de cele clasice (extern/social şi intern/psihic).

Stoica-Constantin defineşte conflictul social drept „orice formă modificată/afectată/negativată a relaţiilor social-umane aşa cum sunt ele accepate sau aşteptate în unitatea socială (grup sau comunitate) şi în cultura din care fac parte actorii sociali” (Stoica- Constantin, 2004, p.23).

    Cauzele conflictelor sunt diverse. În literatura de specialitate se întâlnesc numeroase categorii de surse ale conflictelor.

Ana Stoica- Constantin (2004) propune abordarea surselor conflictelor, din următoarele perspective:

            a) Diferenţele şi incompatibilităţile dintre persoane

            Diferenţele dintre indivizi generează conflicte din momentul în care aceştia interrelaţionează şi depind de anumite circumstanţe.

             Cele mai importante deosebiri generatoare de conflict sunt unele trăsături de personalitate (ex: mobil/ inert, extravertit/ introvertit, adaptativ/ inovativ), opinii (ex: cine deţine rolul principal în educaţia copilului), atitudini (ex: toleranţă-intoleranţă, acceptare-neacceptare), valori (ex: credinţa religioasă, realizarea pe plan material), nevoi (ex: durata timpului de somn), gusturi şi preferinţe (ex: alimentaţie, vestimentaţie, relaxare).

            b) Nevoile/ interesele umane

            Oamenii intră în conflicte fie că au nevoi care urmează să fie satisfăcute, fie că au nevoi neconcordante cu ale altora.

            În psihologie, nevoia este definită ca o „condiţie a cărei satisfacere este necesară pentru menţinerea homeostaziei” (Stoica-Constantin, 2004, p.26, apud. Dwortzky, 1998), homeostazia fiind tendinţa orgnismului de a-şi menţine stabilitatea, la nivelul optimal de funcţionare, orice deviaţie de la acest nivel va crea o nevoie.

            Interesul  era definit de Al. Roşca (1976) în „Psihologia generală ca o formă specifică motivaţiei, o orientare/ direcţionare activă şi durabilă a persoanei spre numite lucruri, fenomene sau domenii de activitate, care se manifestă prin orientare şi concentrarea atenţiei, efectiv sau în mod latent, în acea direcţie, însoţite eventual de implicarea în acţiune”.

            c) Comunicarea

            Comunicarea este generatoare de conflicte atunci cînd este absentă sau defectuoasă. Oamenii, de cele mai multe ori comunică imperfect, dar presupun că au făcut-o clar atribuind acest lucru distorsionării mesajului la receptor, nu la emiţător.

            d) Lezarea stimei de sine

            Stima de sine capătă potenţial conflictogen atunci  când  realizările altei persoane sunt contestate sau minimalizate, când se propun standarde inaccesibile, sau se acţionează prin constrângere sau persuadare.

            e) Conflictul de valori

            Valoarea este ceea ce preţuieşte individul, credinţa noastră despre ceea ce este important, ceea ce deosebeşte binele de rău, în consecinţă apare reacţia dură a oamenilor, a căror valori le sunt încălcate, simţindu-se atacaţi personal.

            f) Conflictul de norme

            Este una dintre cele mai răspândite cauze ale conflictelor. Unele norme sunt explicite, altele sunt rostite şi nescrise, motiv pentru care se recomandă stabilirea normelor de comun acord, la începutul unei relaţii.

            g) Comportamentele neadecvate

În cadrul grupului surse ale conflictelor pot fi o serie de comportamente neadecvate, dintre acestea amintim: comportamente negative (egoism, minciună), comportamente atipice (daruri fără motiv evident, manifestări de simpatie nejustificată), comportamente neadecvate situţiei (ţinută, acţiuni neconforme cu situaţia).

            h) Agresivitatea

            Agresiviatatea poate fi fizică sau verbală şi apare ca o modaliatate conflictuală de relaţionare cu mediul fie în plan concret-acţional, fie în plan imaginar sau fantasmatic.

i) Competenţele  sociale

            Presupun capaciatatea unei persoane de a relaţiona într-un mod adecvat cu alte persoane, a coopera şi colabora în cadrul unui grup , a înţelege şi identifica adevărata natură a fiecărei relaţii şi situaţii, de a se face plăcut.

            j) Structura sau cadrul extern

Ţin de locul în care se desfăşoară o interacţiune, constrângeri, proceduri de comunicare, distribuirea resurselor, acces la informaţii, presiuni politice, resurse, ş. a. Resursele limitate disputate de două sau mai multe părţi sunt cauze aproape cotidiene ale conflictelor.

Rezultatele celor mai multe studii  privind eficienţa şi impactul programelor educative pentru rezolvarea conflictelor în şcoli, bazate pe cercetările şi teoriile negocierilor integrale, perspectiva reversului şi rezolvării constructive a conflictului, oferă educatorilor informaţii valoroase, indicând necesitatea programelor de rezolvare a conflictelor şi impactul acestor programe asupra abilităţilor elevilor de a-şi controla propriile conflicte în mod constructiv. Aceste programe susţin clar eficacitatea educaţiei pentru rezolvarea conflictelor pentru adolescenţi. Din acest motiv, mulţi experţi consideră că programele de mediere ar trebui să existe nu doar ca entităţi solitare, ci ca o parte integrantă şi importantă a unui program de rezolvare a conflictelor în toate şcolile, care să ofere atât mediatorilor, cât şi altora, oportunitatea de a-şi însuşi aceste abilităţi.

            Managementul conflictului începe cu măsurile de evitare a acestuia, continuând cu rezolvarea conflictelor declanşate şi sfârşind cu reducerea, minimalizarea sau înlăturarea consecinţelor negative. Prevenirea conflictului include măsurile de prevenire a tuturor incompatibilităţilor şi a comportamentelor care ar putea genera conflictul. Prevenţia se poate realiza de fiecare persoană, ca gestiune proprie a relaţiilor interpersonale.

            Pentru prevenirea conflictelor psihologia foloseste o varietate de tehnici pe care cadrele didactice le pot folosi in activitatea didactică. Cele prezentate mai jos contribuie la normalizarea relaţiilor, la ameliorarea climatului psihosocial, la o viaţă mai relaxată şi fericită alături de ceilalţi.

Ascultarea activă este o tehnică de conversaţie prin care îi comunicăm locutorului semnificaţia pe care o acordăm mesajului său. Ea este foarte utilă în rezolvarea propriilor conflicte interpersonale, precum şi în medierea conflictelor. Ascultarea activă optimizează comunicarea şi poate fi folosită în mai multe scopuri: informare, suport moral, consiliere, liniştirea celuilalt şi răspuns la atacul verbal, la iritarea celuilalt. Ascultarea activă presupune şi procesul de autodezvăluire, prin care individul comunică informaţii despre el. Există mai multe forme şi utilizări ale ascultării active și anume:

-          ascultarea activă cu rol de informare se foloseşte pentru a afla mai multe detalii despre problemă pentru a identifica motivul supărării celuilalt. Este utilizată în conflictele în care suntem implicaţi şi în cele în care suntem percepuţi drept cauză.

-          ascultarea activă cu rol emoţional se foloseşte în consiliere, atunci când vrem să ajutăm. Ascultătorul devine un ecou, ajutându-l pe vorbitor să-şi înţeleagă propria problemă.

-          ascultarea activă pentru reducerea agresivităţii verbale a interlocutorului se foloseşte pentru diminuarea emoţiei puternice a vorbitorului, convingându-l că s-a luat act de ceea ce spune el.

Exprimarea asertivă este o modalitate de prevenţie şi rezolvare a  conflictului, prin acest tip de exprimare se comunică interlocutorului elemente personale, care ţin de starea psihică (nemulţumire, supărare, frustrare etc.) într-un mod dezirabil.

Ridicarea statului de putere pentru evitarea şi rezolvarea conflictului

Puterea este capacitatea de a acţiona, de a influenţa un rezultat, de a face să se întâmple ceva sau de a înfrânge o rezistenţă. Ea mai poate fi definită ca abilitatea de a satisface nevoile cuiva şi de a se centra pe scopuri.  Bernard Mayer (2000) ajunge la 13 tipuri specifice de putere: Autoritatea formală; Prerogativele legale; Informaţiile; Asocierea; Resursele; Recompensele şi sancţiunile;  ”A fi o pacoste”; Puterea procedurală; Puterea obişnuinţei sau a inerţiei; Puterea morală; Caracteristicile personale; Percepţia puterii; Puterea definiţională.

Acelaşi autor arată că, în ansamblu, se recunosc două mari categorii ale puterii: puterea structurală  şi puterea personală.

Utilizarea puterii în conflicte. Când oamenii intră în conflict intră în joc puterea lor, fie că ei intenţionează sau nu . Pentru ca un conflict să se producă, toţi cei implicaţi trebuie să aibă o putere, oricât de mică. Când o parte domină complet cealaltă parte, conflictul nu poate exista, la nivelul dimensiuni comportamentale. Dacă puterile sunt echilibrate, sunt favorizate strategiile alianţei, dezechilibrul puterilor încurajează strategiile de opoziţie, cel mai puternic ţinând să-şi impună poziţia.

In literetura de specialitate se precizează trei moduri de bază în care este utilizată puterea:

1. Metoda normativă care constă în apelul la valorile şi credinţele oamenilor şi utilizarea simbolurilor normative.

2. Metoda utilitară care constă în apelul la intresele celorlalţi sau identificarea unor beneficii palpabile pe care ceilalţi le vor obţine dacă vor da curs dorinţelor sale.

3. Metoda coercitivă care constă în forţarea celuilalt pentru a fi de acord cu tine.

Tehnici de consolidare a puterii. Individul care se plasează pe o poziţie inferioară de putere este victimă, postura de victimă îl privează pe individ de responsabilitate, autonomie şi control al propriei evoluţii, însă dezvoltă şi o serie de avantaje cum ar fi: atragerea simpatiei din partea martorilor şi confortul obţinut prin eliberarea de povara rezolvării propriilor probleme.

Preocuparea cea mai importantă pentru schimbarea statutului de putere trebuie să fie orientată spre

abordarea opresorilor, iar victima poate ieşi din această postură dacă reuşeşte să dobândească abilităţi comunicaţionale şi atitudini care să-i permită să înveţe cum să-şi asume responsabilitatea propriilor probleme cu care se confruntă.

 Încurajarea stimei de sine a celuilalt

Numeroase studii au dovedit că indivizii încearcă să-şi crescă stima de sine, indiferent dacă aceasta este scăzută sau crescută. Sensibilitatea persoanelor la mesaje evaluative negative este un teren propice pentru dezvoltarea conflictelor, prin urmare este necesară o conduită care să ajute creşterea stimei de sine a interlocutorului. Acest lucru presupune utilizarea frecventă a întăririlor pozitive, evitarea exprimărilor directe şi umilitoare a evaluărilor negative, semnalarea deschisă a unor calităţi reale ale interlocutorului.

Obţinerea complianţei

Complianţa este un fenomen psihosocial, care presupune schimbarea conduitei indivizilor ca urmare a dorinţei agentului de schimbare. Conceptul este diferit de cel de obedienţă, care reprezintă o supunere oarbă la autoritate, dar şi de cel de conformism care reprezintă schimbarea comportamentului ca urmare a presiunii grupului.  S. Chelcea (1988) consideră complianţa drept „adaptare la o situaţie colectivă, prin care individul se pune de acord cu ceilalţi”.

În educaţie, are loc o influenţă socială majoră, obiectivul principal constând în modelarea cognitivă, afectivă şi comportamentală a elevilor.

Ca modalităţi concrete de rezolvare a conflictelor la nivelul clasei de elevi amintim: abordarea curriculară a proceselor, peer-mediation şi medierea transformativă.

    1. Abordarea curriculară a proceselor este o introducere în educaţia pentru rezolvarea conflictelor, caracterizată prin acordarea unui timp specific învăţării abilităţilor şi principiilor fundamentale, precum şi una sau a mai multe proceduri de soluţionare de probleme în cadrul unor cursuri separate sau incluse în programa şcolară. Abordarea programului de mediere antrenează indivizii selectaţi (adulţi şi copii) în dobândirea principiilor şi abilităţilor fundamentale ale rezolvării conflictelor şi ale medierii, cu scopul de a pregăti persoane ce pot juca rolul de terţă parte neutră pentru a-i ajuta pe disputanţi să găsească o soluţie. Abordarea paşnică la nivel de clasă este o metodologie la nivel de clasă de elevi, care include formarea acestora pentru dobândirea abilităţilor, principiilor şi unora dintre procesele fundamentale de rezolvare a conflictelor. Educaţia în acest sens este încorporată în programa şcolară şi în strategiile de management al clasei. Abordarea paşnică la nivelul întregii şcoli este o metodologie ce cuprinde toată şcoala şi se construieşte pe abordarea paşnică în clasă, prin folosirea rezolvării conflictelor ca sistem de operare pentru management. Principiile şi procesele sunt învăţate şi se utilizează de către fiecare membru al comunităţii şcolare:, profesori, personal auxiliar, consilieri, elevi, directori şi părinţi.

2. Peer Mediation Program  este un program afterschool care este derulat  de către Organizaţia Non-Guvernamentală Morningside Center for Teaching Social Responsibility, în şcolile publice din New York. Programul este urmat de 400 de elevi, de la grădiniţă până la liceu, începând din anul şcolar 2006-2007.

Programele tradiţionale de tip ,,Peer mediation” se bazează pe structura rezolvării de probleme. Conflictul este văzut ca ,,problemă” care poate şi trebuie soluţionată (Spangler, 2003). Principalul scop este de a-i ajuta pe elevi să rezolve conflictele apărute între ei. Elevii urmau o serie de paşi, de la focalizarea asupra definirii problemei, spre identificarea intereselor şi temerilor, generarea de soluţii posibile şi încheierea unui acord (Kreidler & Poliner, 1999; Alson & Roderick, 1997).

                        Peer mediation este un model de  succes având în vedere considerentele:

                        - Limbajul  tinerilor nu este întotdeuna accesibil adulţilor;

                        - Tinerii identifică mai repede şi mai bine natura problemei în care sunt implicaţi;

                        - Tinerii reuşesc să găsească mai repede soluţii pentru rezolvarea problemele lor;

                        - Dacă sunt bine instruiţi, tinerii nu au nevoie de adulţi în rezolvarea conflictelor lor, acestea  pot să le rezolve singuri, mai bine, mai repede şi mai eficient.

3. Un model nou, cu o abordare alternativă este  „medierea  transformativă” (Bush and Folger, 2005). Acesta reprezintă schimbarea modelului de rezolvare a problemelor într-unul mai comunicativ, mai interactiv care subliniază clar despre ce e vorba în conflict şi ce înseamnă în mod concret rezultatele pozitive ale rezolvării conflictelor. Conflictul reprezintă o criză în interacţiunea umană. În timpul conflictului, atitudinile negative se alimentează reciproc, iar sentimentele de slăbiciune şi de focalizare pe propriile nevoi sunt intensificate. Scopurile principale ale mediatorului într-o mediere transformativă este să susţină şi să faciliteze eforturile părţilor spre transformarea conflictului într-o interacţiune constructivă, nu  să ajute părţile să-şi rezolve problema, ci să-i ajute să depăşească durerea experienţei conflictuale. Acest model a fost experimentat mai întâi în programul The PAZ (Peace from A to Z).

    Medierea transformativă completează multe din scopurile programului peer mediation, mai ales în cazul în care abordarea rezolvării de probleme poate eşuată. Programul Transformative peer mediation a ajutat şcoala să devină un mediu al conflictelor pozitive, unde disputele sunt încurajate şi dirijate constructiv.

    Conflictele sunt experienţe în general ambivalente, acelaşi conflict poate aduce atât prejudicii unei persoane, cât şi un avantaj în ceea ce priveşte dezvoltarea acelei persoane. Astfel, în diferite culturi (cultura chineză), conflictul este privit ca o oportunitate pentru indivizi, simbolistica conflictului este duală (pericol şi şansă de progres).

    Consecinţele negative ale conflictelor sunt multiple, cu efecte emoţionale nedorite în timp. Acestea pot produce emoţii şi sentimente negative (furie, teamă, suferinţă, singurătate etc.), îmbolnăviri fizice şi psihice, pot provoca distrugerea coeziunii şi identităţii  grupului, conflictele nerezolvate împiedică dezvoltarea personală, pot produce pagube materiale, pierderea libertăţii sau chiar a vieţii.

    Descoperirea laturii constructive a conflictului depinde de modul de abordare al conflictului, transformarea conflictelor în procese benefice este posibilă prin reorientarea energiei conflictului în direcţii benefice şi utile. Spre exemplificare, conflictul poate fi privit drept o experienţă de viaţă, un act de învăţare (cum să se evite repetarea lui) sau un act de dezvoltare personală, de autocunoaştere,  cunoaşterea celorlalţi şi a fenomenelor psiho-sociale.

    O parte importantă a problematicii care vizează conflictele, reprezintă refacerea relaţiilor între părţile implicate, acest lucru fiind posibil prin comunicare şi consiliere.

    Cadrele didactice şi în special profesorii diriginţi trebuie să cunoască particularităţile clasei de elevi, cu toate resorturile care pun în funcţiune relaţiile dintre aceştia, să cunoască problematica adolescenţilor, sub toate aspectele, cu precădere dimensiunile biologice, psihice, sociale.

    Se recomandă o relaţie de cooperare cu psihologul şcolar, precum şi o activitate de informare şi consiliere a părinţilor. De asemenea, profesorii diriginţi trebuie să ofere oportunitatea de relaţionare eficientă între elevi, încurajând şi promovând activităţile extraşcolare şi extracurriculare, precum excursii, drumeţii, reuniuni, vizite la diferite instituţii, muzee, parcuri, înfiinţarea de cercuri şi cluburi şcolare, care să pună în valoare capacităţile şi abilităţile elevilor. În acelaşi timp, cadrele didactice trebuie să se informeze în legătură cu punctele tari şi punctele slabe ale elevilor, promovând orele de consiliere care au drept obiective autocunoaşterea şi intercunoaşterea elevilor. În timpul orelor de curs, precum şi la orele de dirigenţie, este recomandabilă activitatea pe grupe, care oferă elevilor oportunitatea de a interacţiona, chiar prin relaţii de competiţie constructivă.

    Diriginţii, care cunosc cel mai bine particularităţile elevilor din clasă,  trebuie să depisteze cât mai precoce dificultăţile de relaţionare a unor elevi şi în colaborare cu psihologul şcolar să ia măsuri pentru a ameliora situaţiile care ar putea conduce la tensiuni în grupul clasă de elevi.

    De asemenea, diriginţii, prin rolul lor de lider adult, este necesar să creeze un mediu plăcut, cald, primitor în timpul activităţilor şcolare şi distractive şi să ofere modele pozitive de conduită şi interrelaţionare.

BIBLIOGRAFIE

Andronic, R. , Elemente de dinamica grupurilor, Editura Psihomedia, Bucureşti, 2007

Cornelius, Helena, Faire, Shoshana, Ştiinţa rezolvării conflictelor, Editura Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 1996

Cosmovici, A., Psihologie generală  Editura Polirom, Bucureşti, 1996

Cosmovici, A.,  Iacob, L. ,  Psihologie şcolară, Editura Polirom, Iaşi, 2005

Hayes, N., Orrell, S. , Introducere în psihologie, Editura Bic All, Timişoara, 2007

Matthews, G., Deary, I., Whiteman, Martha , Psihologia personalităţii, Editura Polirom, 2005

Constantin, Ana, Conflictul interpersonal, Editura Polirom, Iaşi, 2004

Sălăvăstru, Dorina, Psihologia educației, Editura Polirom, Bucuresti, 2004

Verza, E., Verza, F.E.,  Psihologia vârstelor, Editura Pro Humanitate, Bucuresti, 1994

Vincent, R.,  Cunoaşterea copilului,  Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972