TENDINŢE INOVATIVE

ÎN EVALUAREA PROCESULUI INSTRUCTIV-EDUCATIV

Profesor Camelia Timofte

Şcoala Generală George Emil Palade Buzău

Didactica tradiţională aşează la baza evaluării numai indicatori de ordin cognitiv, pedagogia contemporană considera aceşti indicatori ca fiind insuficienţi: evaluarea trebuie să se extindă şi asupra altor indicatori, fie tot de ordin cognitiv (ca de exemplu capacitatea de aplicare a cunoştinţelor în practică sau nivelul dezvoltării intelectuale), fie privind personalitatea elevului şi conduita sa (ca de exemplu aptitudinile, interesele, valorile, convingerile, atitudinile).

Evaluarea e actul didactic complex ce trebuie integrat întregului proces de predare şi învăţare, pentru a asigura evidenţierea cantităţii cunoştinţelor dobândite, precum  şi valoarea, nivelul, performantele şi eficienţa acestora la un moment dat - evaluare curentă, periodică, finală. Evaluarea oferă soluţii de perfecţionare a actului de predare - învăţare, având un puternic caracter reglator al procesului de instruire. Ea presupune în mod distinct, două faze corelate: măsurarea şi aprecierea rezultatelor şcolare. Nu in ultimul rând, evaluarea este actul didactic care determină promovarea sau nepromovarea elevilor dintr-o etapă superioară de învăţare. în mod tradiţional, un bun evaluator are următoarele calităţi: pricepere, corectitudine, obiectivitate și responsabilitate. Şcoala contemporană impune şi alte calităţi cum ar fi empatia şi asertivitatea.

A evalua rezultatele şcolare înseamnă a determina măsura în care obiectivele curriculare au fost atinse, eficienta strategiilor şi metodelor de predare-învăţare abordate şi modul în care acestea pot fi optimizate.  Prin activitatea de evaluare se desemnează acţiunea de măsurare şi apreciere a rezultatelor şcolare, mai concret în ce măsură demersul educativ are ca rezultat dobândirea de cunoştinţe, abilităţi, aptitudini, deprinderi, dacă s-au dezvoltat  procesele intelectuale, morale, etice  etc.

În planul evaluării, profesorii sunt preocupaţi sistematic de măsurarea şi aprecierea cantităţii şi calităţii cunoştinţelor elevilor, a deprinderilor, abilităţilor, capacităţilor, intereselor şi priceperilor posedate de elevi la un moment dat, fie ca rezultat al educaţiei, fie ca premisă a acesteia.

Scopul evaluării este de a perfecţiona procesul educaţional prin componentele sale: controlul  sau verificarea, aprecierea, notarea. Măsurarea şi aprecierea rezultatelor şcolare nu se face în sine şi pentru sine, ci prin raportare la standarde de performantă, obiectivele sau mai nou competenţe, conţinuturile, metodele şi mijloacele de învăţare abordate.

Evaluarea rezultatelor muncii şcolare evidenţiază valoarea, nivelul, performanţele şi eficienţa eforturilor depuse de toţi factorii educaţionali şi randamentul muncii de învăţare. Randamentul muncii şcolare e evidenţiat de rezultatele calitative la învăţare ale elevilor. Randamentul şcolar include evaluarea rezultatelor obţinute sub toate laturile personalităţii elevului, ca şi ale întregului proces instructiv–educativ al instituţiei şcolare, inclusiv eficienţa pregătirii şi a  învăţământului în plan social.

Succesul  şcolar, exprimat în procent relativ mare de promovabilitate, cu note bune şi foarte bune, rezultatele practice de calitate şi eficienţa capacităţii intelectuale, moral–cetăţeneşti şi profesionale ale elevilor de nivel ridicat şi în concordanţă cu cerinţele contemporane (adaptabilitate, creativitate), facilitează integrarea socio-profesională eficientă şi imediată după absolvirea instituţiei de învăţământ.

Insuccesul şcolar, evidenţiat de număr mare de corigente, număr mare de repetenţi, de exmatriculaţi, de abandonuri şcolare, număr mare de elevi sancţionaţi, multe note sub 5 în timpul anului şcolar, integrarea socio – profesionala slabă, este semnul unei evaluări defectuoase a procesului care a afectat calitatea instruirii.

Didactica tradiţională aşază la baza evaluării numai indicatori de ordin cognitiv cât ştie elevul sa reproducă din ceea ce l-a învăţat profesorul. Pedagogia contemporană considera aceşti indicatori ca fiind insuficienţi: evaluarea trebuie să se extindă şi asupra altor indicatori, fie tot de ordin cognitiv (ca de exemplu capacitatea de aplicare a cunoştinţelor în practica determinata de gradul de autonomie, gândirea critică sau nivelul dezvoltării intelectuale), fie privind personalitatea elevului şi conduita sa (ca de exemplu aptitudinile, interesele, valorile, convingerile, atitudinile).

Pentru măsurarea tuturor acestor indicatori sunt recomandate o serie de metode speciale, precum: observarea, convorbirea, chestionarul de personalitate, testul de personalitate. Aceste aspecte joaca un rol hotărâtor în special când este vorba de valorificarea funcţiei decizionale a evaluării.

Pedagogia contemporană atrage, de asemenea, atenţia asupra necesitaţii nuanţării strategiei de evaluare şi a folosirii mai flexibile a tehnicilor existente. Schema tradiţională a tehnicilor de evaluare este considerată deficitară în anumite aspecte ale sale, aşa că s-au experimentat şi s-au produs metode noi precum testul docimologic.

Instrumente de evaluare tradiţionale - probe scrise, probe orale, probe practice, trebuie îmbinate armonios cu alternativele  moderne - observarea sistematică a elevului, investigaţia, proiectul, portofoliul, tema de lucru în clasă, evaluarea cu ajutorul calculatorului, autoevaluarea.

Investigaţia este o bună oportunitate prin care pot fi urmărite următoarele caracteristici ale elevilor: creativitatea şi iniţiativă; participarea în cadrul grupului; cooperare şi preluare a conducerii; flexibilitate şi deschidere către idei noi.
deşi sarcina poate fi scurtă, timpul este relativ lung şi începe, se desfăşoară şi se termină în clasă; poate fi individuală sau de grup.

Proiectul este o activitate mai amplă decât investigaţia care începe în clasă prin definirea şi înţelegerea sarcinii, se continua acasă (timp mai lung în care elevul se consultă cu profesorul) şi se încheie tot în clasă prin prezentarea în faţa colegilor. Acesta se poate elabora pe grupe de elevi, beneficiul fiind acela că stimulează colaborarea între elevi, încrederea şi satisfacţia muncii elaborate împreună. Sarcinile sunt împărţite, dar se evaluează produsul final, ceea ce obligă grupa de elevi la o bună coordonare, elaborare şi finalizare prin prezentarea acestuia în faţa clasei (turul galeriei). 

Portofoliul este o metodă flexibila, complexă, care include rezultatele procesului de evaluare a performanţei şcolare a elevilor, obţinute prin alte metode de evaluare (probe scrise, orale, practice, proiecte, autoevaluări); portofoliul stimulează creativitatea, ingeniozitatea, implicarea personală a elevului în activitatea de învăţare; prin complexitatea sa şi, mai ales, prin aria mare de acoperire, poate reprezenta o alternativă viabilă de înlocuire a tezelor.

Metodele tradiţionale utilizate în evaluare ar trebui nuanţate. Verificarea orală constă în realizarea unei conversaţii prin care profesorul urmăreşte identificarea cantităţii şi calitatea instrucţiei. Avantajele constau în faptul că se realizează o comunicare deplină între profesor şi clasa de elevi, feedback–ul este mai rapid. Metoda favorizează dezvoltarea capacitaţilor de exprimare ale elevilor. Obiectivitatea ascultării orale este periclitată uneori de starea de moment a educatorului, gradul diferit de dificultate al întrebărilor, starea psihică a celor evaluaţi; nu toţi elevii pot fi verificaţi, ascultarea fiind realizată prin sondaj.

Verificarea scrisă se concretizează în lucrări de control sau teze. Elevii îşi prezintă cunoştinţele fără intervenţia profesorului; este uşor de realizat si anonimatul lucrării, fapt ce duce la diminuarea subiectivităţii profesorului. Printre avantaje se pot enumera verificarea un număr mare de elevi într-un interval de timp determinat, avantajând elevi timizi sau pe cei care au o exprimare defectuoasă pe cale orală. Verificarea scrisă implică un feedback mai slab, unele erori sau neîmpliniri nu pot fi eliminate operativ prin intervenţia profesorului.

Verificarea prin probe practice se realizează la o serie de discipline specifice şi vizează identificarea capacitaţii de aplicare în practica a cunoştinţelor dobândite, a priceperilor şi deprinderilor, concretizate în suporturi obiectuale sau activităţi materiale.

A stabili o strategie de evaluare în învăţământ înseamnă a fixa când evaluezi, sub ce forma, cu ce metodă şi mijloace; verificarea cunoştinţelor trebuie să se efectueze continuu şi sistematic pentru a stabili volumul şi calitatea cunoştinţelor dobândite de elevi şi pentru a-i obişnui să-si îndeplinească la timp şi conştiincios sarcinile şcolare. Itemii trebuie să îndeplinească o serie de caracteristici pentru a-şi atinge obiectivele:
„calitatea“ instrumentelor de evaluare: validitatea, obiectivitate, fidelitate, aplicabilitate.

Se impun câteva modalităţi de evitare a erorilor în evaluare.

Factorii perturbatori ai evaluării sunt factori legaţi de personalitatea profesorului, factori legaţi de personalitatea elevului, factori legaţi de situaţia concretă de evaluare, factori legaţi de natura disciplinei, efectul Oedip (teoria etichetării) etc.

Tendinţele de subiectivitate ale profesorului se manifestă în mai multe forme: aprecierea elevilor nu se face în raport de obiective şi de conţinutul programei, ci în funcţie de nivelul clasei; din această cauză apare eroarea de generozitate, profesorul fiind mai indulgent pentru a afişa rezultate mai bune, mascând astfel eşecul şcolar al unor elevi; supraaprecierea unor elevi din cauza micşorării populaţiei şcolare foarte bune sau pentru a servi pe cineva; subaprecierea unor elevi, deşi obţin rezultate din ce în ce mai bune, numai pentru faptul ca un asemenea elev a răspuns la examen după unul foarte bun şi de aici efectul contrastant; starea afectivă variabilă a profesorului: este nerăbdător, obosit sau stresat de anumite stări conflictuale, este generos, egocentric, nu se implică afectiv, este exagerat de exigent, afectiv sau indiferent.

Modalităţile de corectare a erorilor pot ameliora sau elimina aceste deficienţe  recurgerea la examene externe (profesorii de la alte şcoli vor realiza corectarea);
secretizarea lucrări. Efectul „halo”, prin care aprecierea unui elev, la o anumita materie, se face potrivit situaţiei obţinute la alte materii, Îşi poate diminua consecinţele negative, generate de acest efect,  prin recurgerea la examene externe, în care vor fi atraşi cadre profesionale de la alte şcoli şi vor realiza ei corectarea. Se pot da şi lucrări cu caracter secret, care asigura anonimatul celor evaluaţi.

Efectul Oedipian sau Pygmalion, aprecierea rezultatelor obţinute de elev este influenţata de părerea pe care profesorul şi-a format-o despre capacităţile elevului, poate fi contracarat prin încrederea în posibilităţile elevilor şi convingerea că sunt capabili de reuşite.

Efectul de contrast apare prin accentuarea a doua însuşiri contrastante care survin in timp şi spaţiu. Se întâmplă ca acelaşi rezultat să primească o nota mai, dacă urmează după evaluarea unui rezultat mai slab sau să primească una mediocră, dacă urmează imediat după răspunsurile excelente ale unui candidat. Unii profesori sunt exigenţi într-o anumita parte a zilei (dimineaţa, la prânz) într-o anumită parte a anului şcolar/semestrului. Profesorul trebuie sa dovedească o constanţă în evaluare, indiferent de partea zilei/anului şcolar/semestrului.

Ecuaţia personală a examinatorului poate influenţa de asemenea obiectivitatea evaluării. Fiecare profesor are criterii proprii de apreciere. Unii sunt mai generoşi, folosesc valorile „de sus” ale scării valorice, alţii sunt mai exigenţi, folosind valorile intermediare sau „de jos” ale scării valorice. Unii profesori folosesc nota ca stimulare sau pentru constrângerea elevului în a depune anumite eforturi. Unii apreciază mai mult originalitatea soluţiilor. Efectul referitor la raportul dintre evaluarea cunoştinţelor şi comportarea elevilor, chiar şi lipsa notării ritmice – cauza programa încărcata, situaţie în care profesorul este preocupat de predare pot fi enunţate aici.

Direcţii de perfecţionare ale evaluării pot fi:

ü      acordarea unei ponderi mai mari evaluării formative, raportate la obiective, la progresul înregistrat de elevi şi la posibilităţile lor de dezvoltare în diverse planuri (intelectual, moral, estetic, profesional);

ü      orientarea actului evaluativ spre determinarea, cu precădere, a nivelului de dezvoltare a elevilor, a calităţii cunoaşterii şi a capacitaţii lor de a opera cu ele, acordând un rol secundar cantităţii de cunoştinţe;

ü      extinderea constantă a evaluării asupra întregului proces de învăţământ pentru a găsi punctele slabe sau forte ale celor două procese corelate;

ü      reducerea efectelor stresante ale evaluării prin conştientizarea de către elevi a cerinţelor şi criteriilor de notare şi apreciere;

ü      accentuarea funcţiei formative şi reglatorii a evaluării;

ü      formarea capacitaţii de autoevaluare la elevi constituie o direcţie foarte importanta de perfecţionare a evaluării.

Aprecierea rezultatelor şcolare se face în funcţie de obiectivele pedagogice. Orice activitate de evaluarea nu se limitează la măsurare, ci constă şi în formularea unor judecăţi de valoare, cu privire la situaţia estimată.

Determinarea obiectivelor are efecte pozitive asupra evaluării din punctul de vedere al muncii elevilor. Aceştia dobândesc repere utile in autoevaluarea propriilor progrese. Necunoaşterea de către elevi a obiectivelor sau determinarea lor eronată au efecte nedorite în ceea ce priveşte atitudinea elevilor. Aceştia dobândesc repere utile în autoevaluarea propriilor progrese, au efecte nedorite în atitudinea elevilor faţă de şcoală.

Bibliografie:

1. Cristea, S., (2000), Dicţionar de pedagogie, Ed. Litere. Litera Internaţional, Bucureşti

2. Iosifescu, S., (2001), Management educaţional. Ghid metodologic pentru formarea formatorilor, MEC, Institutul de ştiinţe ale educaţiei, Bucureşti

3. Iucu, R., (2000), Managementul și gestiunea clasei de elevi. Editura Polirom, Iaşi

4. Jinga, I., (1998), E. Istrate, Manual de pedagogie, Ed. AII, Bucureşti

5. Joita E., (2000), Management educaţional, Editura Polirom, Iaşi