STUDIU- TRATAREA DIFERENȚIATĂ A ELEVILOR- MODALITATE DE STIMULARE A RANDAMENTULUI ȘCOLAR

Prof. înv. primar Gligor Dana

Școala Gimnazială Cîmpeni, jud. Alba

Diferenţierea şi individualizarea instruirii constituie o problemă pedagogică veche, dar mereu actuală, deoarece oamenii se deosebesc unii de alţii nu doar în ceea ce priveşte felul lor de agândi şi a fi, ci şi prin capacitatea şi ritmul de învăţare, prin atitudinea faţă de aceasta (I. Jinga, 2005, p. 146). Pedagogia diferenţiată poate fi definită ca o „pedagogie individualizată care recunoaşte elevul ca o persoană având reprezentările sale proprii asupra situaţiei de formare; o asemenea pedagogie se constituie ca fundament teoretic şi practic al luptei cu eşecul şcolar, cu orice formă de excludere” (Halina Przesmychi, 1991, p. 10).

Tratarea diferenţiată, înseamnă, în esenţă, adaptarea învăţământului la particularităţile individuale psiho-fizice ale copilului, influenţarea instructiv educativă a elevului potrivit particularităţilor sale, înlesnind prin aceasta descoperirea si cultivarea aptitudinilor, înclinaţiilor, intereselor lui, pregătirea la nivelul posibilităţilor de care dispune, crearea unui cadru favorabil formării personalităţii.

Respectarea particularităților individuale este în consens cu cerințele unui învățământ modern și democratic. Fiecare copil este o individualitate irepetabilă care pretinde un tratament individualizat. Educația nu are menirea de a uniformiza oamenii, “de a-i ralia la o paradigmă unică”. Procesele psihice individuale precum percepția, gândirea, limbajul, inteligența, atenția, memoria, emotivitatea etc. capătă contururi diverse de la individ la individ. Institutorul are obligația de a ține cont și de a exploata în mod diferențiat aceste calități psihice individuale, prin tratarea lor diferențiată. Este necesar ca institutorul să cunoască toate aceste particularități, să găsească și să folosească metode si procedee corespunzatoare lor pentru a asigura dezvoltarea intelectuală și succesul la învățătură al fiecarui elev.

Prin instruirea individualizată şi diferenţiată, profesorul îşi poate atinge principalul scop al carierei: reuşita la învăţătură a tuturor elevilor săi. Poate că nimeni n-a exprimat mai sugestiv decat Emile Planchard acest deziderat al individualizarii pedagogice: “Randamentul optim al acţiunii educative din şcoală este în funcţie de formula următoare: unei psihologii diferenţiale să-i corespundă o psihologie individualizată”.

Diferenţierea şi individualizarea instruirii constituie o problemă pedagogică veche, dar mereu actuală, deoarece oamenii se deosebesc unii de alţii nu doar în ceea ce priveşte felul lor de agândi şi a fi, ci şi prin capacitatea şi ritmul de învăţare, prin atitudinea faţă de aceasta (I. Jinga, 2005, p. 146). Diversitatea umană a făcut ca pedagogia şi psihologia educaţiei să se aplece cu mai multă atenție asupra diferenţierii şi individualizării instruirii, ca premisă indispensabilă pentru asigurarea reuşitei fiecărui elev şi realizarea unor performanţe cât mai apropiate de potenţialul său intelectual maxim. Pedagogia diferenţiată are la bază susținerea unor pedagogi precum R. Cousinet, C. Freinet, O. Decroly, J. Piaget, etc.

Pedagogia diferenţiată poate fi definită ca o „pedagogie individualizată care recunoaşte elevul ca o persoană având reprezentările sale proprii asupra situaţiei de formare; o asemenea pedagogie se constituie ca fundament teoretic şi practic al luptei cu eşecul şcolar, cu orice formă de excludere” (Halina Przesmychi, 1991, p. 10)

La nivel mondial s-au remarcat, în istoria dezvoltării practicilor educaționale, modele diferite de diferenţiere a instruirii cum ar fi: sistemul Manheim, Oakland, Planul Jena sau Planul Trinidad, organizări care angajează spiritul comunitar şi care se adresează copiilor supuşi riscului de insucces şcolar, din medii sociale marginalizate sau dezavantajate .

La noi, una dintre tendinţele modernizării învătământului vizează flexibilitatea instrucţiei si educaţiei pentru a asigura dezvoltarea capacitaţilor si aptitudinilor fiecarui elev, în raport cu propriile posibilitaţi. Şcoala este chemată să organizeze procesul de predare-învatare-evaluare în aşa fel încât să-l pună pe elev cât mai devreme posibil în posesia unor mijloace proprii de însuşire a cunoştintelor, de aplicare în practica în mod constant si creator.

Tratarea diferenţiată, înseamnă, în esenţă, adaptarea învăţământului la particularităţile individuale psiho-fizice ale copilului, influenţarea instructiv educativă a elevului potrivit particularităţilor sale, înlesnind prin aceasta descoperirea si cultivarea aptitudinilor, înclinaţiilor, intereselor lui, pregătirea la nivelul posibilităţilor de care dispune, crearea unui cadru favorabil formării personalităţii.

Respectarea particularităților individuale este în consens cu cerințele unui învățământ modern și democratic. Fiecare copil este o individualitate irepetabilă care pretinde un tratament individualizat. Educația nu are menirea de a uniformiza oamenii, “de a-i ralia la o paradigmă unică”. Procesele psihice individuale precum percepția, gândirea, limbajul, inteligența, atenția, memoria, emotivitatea etc. capătă contururi diverse de la individ la individ. Institutorul are obligația de a ține cont și de a exploata în mod diferențiat aceste calități psihice individuale, prin tratarea lor diferențiată. Este necesar ca institutorul să cunoască toate aceste particularități, să găsească și să folosească metode si procedee corespunzatoare lor pentru a asigura dezvoltarea intelectuală și succesul la învățătură al fiecarui elev.

Preocuparea institutorului pentru a asigura respectarea particularităților psihice specifice fiecarei vârste și a particularităților individuale specifice fiecarui elev nu implică, nici pe departe, eliminarea dificultăților din activitatea elevilor și a efortului de gândire necesar pentru înlăturarea lor. “Nu simpla potrivire  a încărcăturii cognitive sau a metodelor de acțiune după particularitățile de vârstă, ci realizarea integrală a capacităților de învățare ale copiilor în raport cu vârsta lor, solicitarea acestora la eforturi cât mai mari, dar obiectiv posibile constituie esența acestui principiu”. Așadar pentru a impulsiona, a stimula dezvoltarea unor capacități intelectuale, cunoștințele transmise – în general, sarcinile activității de învățare- trebuie să prezinte anumite dificultăți racordate la potențialitățile din “zona proximei dezvoltări” care să poată fi depășite prin eforturi intelectuale susținute, sub îndrumarea educatorului.

Proiectarea instruirii diferenţiate implică luarea în considerare a unor variabile. Educatorul creativ şi eficient care practică instruirea diferenţiată raportându-se strict la programa oficială, nu poate neglija întrebări precum cele ce urmează şi răspunsurile lor:”Ce vor învăţa câţiva elevi? Ce vor învăţa cei mai mulţi elevi?”.

În activitatea mea la catedră m-am confruntat cu situaţii diverse, de la elevi foarte slabi, cu dificultăţi serioase de învăţare până la elevi care îşi folosesc foarte bine capacităţile psihice şi deci învaţă rapid, cu rezultate foarte bune la învăţătură, ei fiind consideraţi „inteligenţi”. Variațiile mari de ritm intelectual și de stil de lucru, de rezistenţă la efortul de durată, de abilități comunicaționale și nevoi cognitive care există între elevi, impun într-adevar acțiuni de organizare diferențiată a procesului de predare-învățare, pe grupuri de elevi, în care primează sarcinile individuale de învăţare. Etapele importante pe care le parcurg într-un demers educațional diferenţiat sunt: diagnosticarea capacității de învățare, care să permită o discriminare corectă dintre elevi, stimularea și încurajarea elevilor, prin cristalizarea sentimentului de succes, respectarea ritmului individual al învățării, ierarhizarea și diferențierea sarcinilor didactice, identificarea lacunelor și a dificultăților întâmpinate de elevi, alternarea predării unitare cu a celei diferențiate, organizarea recapitulării și sistematizării, folosirea mijloacelor didactice în concordanță cu conținutul celor predate și cu particularitățile de asimilare ale elevilor; evaluarea corectă a rezultatelor obținute, modalități de ajutorare a elevilor ce întampină dificultăți în activitatea de învățare, dozarea temelor și a exercițiilor folosite la ore.

În instruirea diferențiată, două tehnici devin tot mai des utilizate, pe care și eu le utilizez: activitatea pe grupe de elevi și învățarea individualizată. Aceste două forme au și trăsături comune care se referă la faptul că clasa este împărțită pe grupe de nivel (între 2-4 grupe). Această împărțire nu este definitivă, fixă și nu este aceeași pentru toate obiectele de studiu. Grupele trebuie să fie mobile, flexibile și permeabile. Deasemenea, activitatea pe grupe alternează cu activitatea frontală, astfel încât nu sunt tulburate relațiile dintre elevi și nu este diminuată coeziunea colectivului. Astfel mobilitatea elevilor de la o grupă la alta devine un stimulent în dorința continuă de a se autodepăși și în același timp previne și efectul neplăcut al “clasificării și etalonării elevilor”. O lecție modernă, mobilă se poate construi prin concursul diferențiat al elevilor, aceasta realizându-se prin natura solicitărilor pe care le adresăm elevilor atât în ceea ce privește conținutul învățământului cât și modalitățile de realizare a activității: întrebările adresate elevilor, sarcini privind munca în grup, munca independentă (pe caiete, fișe, la tablă), sarcinile date în activitățile practice.

Astăzi, în toate tările se pune tot mai mult problema rentabilității învățământului. Școala trebuie să pregătească oameni care să lucreze cu maximum de randament social. Dar asemenea rezultate nu se pot obține decât dacă școala ține seamă de aptitudinile elevilor, de interesele lor, de ritmul lor de dezvoltare. Fiecare copil este unic în felul lui, este o minune irepetabilă și ar fi păcat ca prin acțiunea noastră să uniformizăm aceste individualități. Prin urmare tratarea diferențiată trebuie să capete o accepțiune mai generoasă, ea devenind o calitate a managementului educațional, o abilitate a învățătorului în dezvoltarea personalității fiecarui copil.

Prin instruirea individualizată şi diferenţiată, profesorul îşi poate atinge principalul scop al carierei: reuşita la învăţătură a tuturor elevilor săi. Poate că nimeni n-a exprimat mai sugestiv decat Emile Planchard acest deziderat al individualizarii pedagogice: “Randamentul optim al acţiunii educative din şcoală este în funcţie de formula următoare: unei psihologii diferenţiale să-i corespundă o psihologie individualizată”.

Bibliografie:

Diaconu A., Aprodu D., Instruirea diferențiată a elevilor, suport de curs, 2007-2013;

Jinga, I., Educaţia şi viaţa cotidiană, E.D.P., Bucureşti, 2005.

Przesmycki, H., Pédagogie diférenciée, Hachette, Paris, 2011;

Creţu,C., Curriculum individualizat şi diferenţiat, E.D.P., Bucureşti, 1998;

Radu,I.T., Învăţământul diferenţiat. Concepţii şi strategii, E.D.P,Bucureşti, 1978;