TRISTAN TZARA ŞI EXPERIENŢA DADA

Învăţătoare: Nevodenszki Sorina

,Şcoala cu clasele I-VIII Sânandrei, Judeţul Timiş

„Luaţi un ziar. / Luaţi nişte foarfeci. / Alegeţi din acest ziar un articol de lungimea pe care intenţionaţi s-o daţi poemului dumneavoastră. / Decupaţi articolul. / Decupaţi apoi cu grijă fiecare dintre cuvintele care alcătuiesc acel articol şi puneţi-le într-un sac [...] Scoate-ţi apoi fiecare tăietură una după alta“. Tristan Tzara

Tristan Tzara s-a născut în 16 aprilie 1896 la Moineşti şi a murit în 24 decembrie 1963 la Paris, pseudonimul său a fost Samuel Rozenstock. Poet şi eseist evreu, cofondator al mişcării culturale dadaiste, Tzara conduce o revoluţie majoră în artele plastice şi literatură. Urmează cursurile şcolii primare din Moineşti, fiind elev la institutul particular Schemitz-Tierin din Bucureşti, apoi la liceele Sf. Sava şi Mihai Viteazu. Întemeiază împreună cu Ion Vinea şi Marcel Iancu sub îndrumarea lui Alexandru Macedonski revista „Simbol“ (1912), în care sunt publicate primele poeme semnate cu pseudonimul S. Samyro. Pseudonimul îl va schimba mai târziu în Tristan Ruia, iar în final Tristan Tzara („Chemarea“ 1915). Colaborează la revistele: „Versuri în proză“, ,,Contimporanul“, ,,Chemarea“, ,,Noua revistă română“, ,,Integral“, ,,Unu“, ,,Azi“, ,,Orizont“, ,,Littérature“, ,,Trossos“.

Se înscrie la Facultatea de Matematică şi Filosofie din Bucureşti în 1914 apoi pleacă la Zürich în 1915 unde va studia la Facultatea de Litere şi Filosofie. Urmează cursurile Facultăţii de Ştiinţe din Paris şi devine membru al „Asociaţiei Studenţilor români“ din Franţa.

Tzara îşi va afirma ideile înnoitoare la „Cabaretul Voltaire“ organizând în 14 iulie 1916 primul spectacol Dada cu Hugo Ball, Hans Arp, Emmy Hennings şi Richard Huelsenbeck definindu-şi noua estetică. Activitatea acestei perioade cuprinde inventarea poemului simultan, preluarea cântecelor africane, susţinerea unor conferinţe despre arta nouă, urmând ca în iulie 1917 să apară revista „Dada 1“ condusă de el. Dadaismul a fost o „rampă de lansare“ pentru tânărul de 20 de ani a cărui carieră a fost susţinută prin muncă şi devotament.

Paul Cernat este de părere că „Nu puţini cercetători străini ai fenomenului Dada atrag atenţia asupra rolului de lider pe care şi l-a atribuit Tristan Tzara, considerat de mulţi dintre cei care l-au cunoscut drept un aventurier ambţios şi dornic de publicitate […] Dorinţa de compensare a unui «complex periferic»?”¹ Poetul german prezintă în jurnalul său o versiune personală referitoare la iniţiativa lansării dadaismului avându-l în vedere însă, pe tânărul mărunţel şi vioi, Tzara: „4 februarie 1916, Cabaretul Voltaire. Pregătirile erau în toi. […] Pe 5 februarie 1916 are loc primul spectacol dadaist: primul interpret (un tânăr de 19 ani, mărunţel şi vioi, nimeni altul decât Tzara) îşi făcuse intrarea în sală declamând melodii sentimentale şi nostalgice (,,Adieu, ma mère, adieu, mon père”) şi împărţind spectatorilor scandalizaţi cocoloaşe de hârtie.”² Citind cele relatate de Hugo Ball avem impresia că tânărul Tzara poza în ipostaza de exilat care îşi plânge ţara natală. Acelaşi impact l-a avut şi pentru Emmy Hennings părând: un tânăr baiat fugit de acasă, suspinând de dorul pentru cămin. Pentru Hans Richter, Tzara a reprezentat „un tip talentat, manierat, perseverent şi răzbătător, organizator excelent şi viitor impresar al grupării, cu un temperament „francez’’ sau „latin’’, disonant în raport cu cel mult mai rece al germanilor…’’³

În anii următori dadaismul şi iniţiatorul său şi-au mutat sediul la Paris (17 ianuarie 1920) urmărind lansarea mişcării Dada pe o scenă universală. Întreţine activităţi tumultuoase cu André Breton, Philippe Soupault şi Louis Aragon urmărind un şoc al publicul şi o dezintegrare a structurilor limbajului. Opera sa e tradusă foarte puţin în limba română, textele din perioada 1916 — 1921 apar fragmentar însă activitatea literară din această perioadă este bogată. Sunt publicate cărţi care urmăresc fixarea esteticii dadaismului: Prima aventură a domnului Antipirină, Douăzeci şi cinci de poeme, Cinema- calendar al inimii abstracte etc.

Între Breton şi Tzara se iscă o polemică cu ocazia Congresului spiritului modern (1922), dată când va fi consfinţită naşterea mişcării suprarealiste prin contestarea lui Dada. Tzara va fi eliminat din cadrul suprarealismului cu argumente naţionaliste. Originea străină, neaderenţa la poezia franceză a lui Tzara, denunţat ca „impostor avid de reclamă’’, fuseseră invocate făţis de liderul suprarealist. „Pe scurt o competitive de agende naţionaliste într-o mişcare cu caracter asumat transnaţional […] De altfel, Zürich-ul a reprezentat pentru Tzara doar o staţie pe drumul spre Centru. Peste doi ani, după încheierea războiului, Dada va «cuceri» pe rând Parisul şi Berlinul, capitale a două ţări mari aflate până deunăzi în conflict. O manevră foarte […] dadaistă!’’⁴

După elanurile începuturilor va evolua spre alte sfere poetice, anunţând că dadaismul a fost o stare de spirit şi nu o mişcare, iar din 1931 o dată cu apariţia volumului L’homme aproximatif apar primele semne ale orientării sale spre suprarealism. Prin acest Congres, după cum am precizat, se dorea depăşirea ca tendinţă a mişcării Dada destrămată în 6 iulie 1923.

Se căsătoreşte cu pictoriţa Greta Knutson pe 8 august 1925 cu care va avea un băiat, Christophe (15 martie 1927).

Împreună cu Louis Aragon şi Roger Caillois înfiinţează „Grupul de studii pentru fenomenologia umană“, publicând şi revista „Inchiziţia“(1936). La Toulouse este ales preşedinte al „Centrului intelectualilor“ (1944) şi conduce „Emisiunea literară a Rezistenţei“ contribuind şi la fondarea „Institutului de Studii Occidentale“. A încercat mult timp să împace suprarealismul cu doctrina marxismului urmând să fie membru al „Rezistenţei franceze“ şi al „Partidului Comunist Francez“.

Îşi vizitează ţara de două ori în 1920 şi 1946 cu ocazia unui turneu de conferinţe, primind cetăţenia franceză în 1948. La Taormina în 1961 obţine Marele Premiu internaţional de poezie.

Se stinge din viaţă la Paris. În onoarea sa monetăria oraşului Paris a bătut o medalie cu efigia lui, prezentat ca „Sfinx al unei legendare blândeţi“ în epoca de ascensiune a dadaismului. La Moineşti este inaugurată placa memorială şi Librăria „Tristan Tzara“ (1991), iar sculptorul german de origine română Ingo Glass a realizat monumentul Dada care se află la intrarea în localitate. „Şcoala nr. 8“ din Moineşti îi poartă numele.

În 1912, Tzara redactează revista „Simbol“, unde îşi publică primul poem Pe râul vieţii. Debutul literar este influenţat de simbolism dar şi de climatul preavangardist de la noi anticipat de operele lui Urmuz.

„Campion al negaţiei’’, cum îl numeşte Ion Pop, Tzara îşi câştigase cu timpul faima de iniţiator al dadaismului, fiind hotărât încă de la început să facă „tabula rasa’’ din valorile de până atunci, iar în anii Manifestului de la ,,Unu” să adere la suprarealism.

Versurile debutantului Tzara nu lasă să se întrezărească nimic din ceea ce va urma. Poezia sa de atunci se afiliază direcţiei simboliste încă vie la noi, mai ales variantele minulesciene care l-au atras prin ritmica atent calculată şi muzicaliatea frapantă. Poezia Cântec adoptă tiparul strofic al lui Minulescu însă, redă o simbolistică aparte a culorilor: albul, negrul, cenuşiul care se află în concordanţă cu sentimentele poetului:

„Plouă…

Timpul în cadenţe la fereastra dragii mele.

Plouă…

Şi iubirea noastră trece

Ca şi timpul care bate în fereastra dragii mele;

Plouă…

Iară timpul îşi aşterne manta-i grea şi cenuşie

Pe iubirea noastră albă…

Ploaia plânge…

Şi Uitarea neagră intră pe furiş în casa noastră…’’

( Cântec )

Următoarea etapă vizează desprinderea de simbolism şi orientarea spre o direcţie modernistă cuprinzând poezii adunate de Saşa Pană în volumul Primele Poeme. Se pune accent pe faptul că nu a existat „vreo ruptură în persoana mea poetică [...] căci a fost mereu vorba de continuitate şi întrepătrundere legate în cel mai înalt grad de o determinare latentă.“⁵ Pretinde o continuitate atât în cuvinte cât şi în volume, făcând să coexiste diferitele faze ale poeziei în ciuda tuturor frânturilor manifeste.

„Primele poeme sunt un manifest al adolescenţei, al unei adolescenţe voite, programate, căci, în ciuda vârstei reale, poetul se ghiceşte mult maturizat şi într-atât de experimentat în domeniul poeziei, încât simte nevoia de a reface o etapă a existenţei pe care a depăşit-o prea repede. El procedează asemeni pictorilor, care, deşi cunosc foarte bine desenul clasic, «academic», preferă să se întoarcă la vârsta copilărească a picturii, greşelile şi stângăciile fiind plasate şi dozate savant, în vederea obţinerii unor efecte de rafinament modern. […] amestecul planurilor şi răsturnarea perspectivei prin aşezarea liniară a figurilor au consecinţe deloc neglijabile şi nici neglijate de altfel, de arta modernă saturată de perfecţiune.’’⁶

Antologia se împarte în două cicluri: unul exprimând sentimentul tragic al vieţii, celălalt cuprinzând elegii pe temele: logodnicei, morţii, a tânărului Hamlet, a lui Don Quijote. Din versurile: „deschide-te fereastră- prin urmare / Şi ieşi noapte din odaie ca din piersică sâmburul / ca preotul din biserică / dumnezeu: scarmănă lână îndrăgostiţilor supuşi / vopseşte păsările cu cerneală, înnoieşte paza de pe lună.“ (Înserează) se desprinde o libertatea faţă de convenţional, o indiferenţă a îmbinărilor de imagini, punând accent pe îndrăzneala poetului precum şi pe o uşoară apropiere de proză.

Tzara manifestă aversiune faţă de literatură, prin care înţelege convenţionalizarea expresiei — dând naştere la unele aluziile ironice din unele poeme: „Cititorul este rugat aici să facă o pauză / Şi să se gândească asupra celor ce a citit.“ (Cântă, cântă mai departe) sau „Să ne coborâm în râpa / Care-i Dumnezeu când cască / Să ne oglindim în lacul / Cu mătăsuri verzi de broască.“(Vacanţă în provincie) Faţă de poezia tradiţională, poeziile sale exprimă o atitudine nesigură, oscilantă, de negaţie, o anume libertate în interpretarea lumii dând frâu liber vocabularului nepoetic. „Limbajul poetic este la Tzata unul în care denotaţia tinde către zero, iar conotaţia către infinit.“⁷

În poeziile sale negativismul este redat prin: „sugestia automatismului comunicării, părăsirea în voie a cuvintelor şi indiferenţa la sensul lor. [...] Sunt simptomele unei tulburări a lirismului care pentru curentele de avangardă viitoare vor constitui scopul fundamental“.⁸ Tzara urmăreşte pierderea caracterului convenţional al liricii, preluând teme şi motive repetate în epocă învăluindu-le într-o haină modernă: „La marginea oraşului, pe deal / Mormintele ca viermii se târăsc.“( Vino cu mine la ţară)

Unele imagini prevestesc poezia avangardistului Ilarie Voronca, prin reprezentările aştrilor cereşti: soarele „îşi freacă pleoapa pe poteci“, stelele sunt „mulţămirea lămpilor pe balcoane înserate“. Găsim în poezia lui Tzara două dintre direcţiile pe care poezia avangardistă le va cultiva: lipsa de relief stilistic şi imaginea „flamboiantă“, ce apare şi în lirica lui Ilarie Voronca, Saşa Pană, Paul Păun.

Prin Manifestul Dada 1918 îşi pune în aplicare programul de distrugere şi simultan, pe cel de creaţie, inaugurând noi practici artistice: „Gândirea se face în gură“.⁹ Textele sunt total diferite de celelalte manifeste fiind declamate în public, formulate de autorul actor în faţa mulţimii, vorbind în numele lui, fără intermediar (ziarul, cartea), manifestând o reacţie împotriva tradiţiei, ce făcea din poet un necunoscut. Obiectivul lor este de a comunica cu publicul, dada însemnând libertate şi afirmare a vieţii.

Mişcarea dirijată de Tzara a fost cea mai negatoare din toate orientările avangardei: „O mare acţiune distrugătoare negativă trebuie săvârşită“¹⁰. Opunându-se în evidenţă principiul nihilismului dadaist. Dada detronează arta negându-i necesităţile, funcţiile sociale, răsturnându-i ideile primite de-a gata. Urmăreşte „desfiinţarea memoriei, desfiinţarea arheologiei, desfiinţarea profeţilor, desfiinţarea viitorului’’ (p. 23), anularea bunei creşteri, pentru ca apoi să poată reface omul nou pe o tabula rasa. Omul cuprins de nebunia distugerii, dar într-un sens pozitiv: „Să nu ne fie milă. Ne rămâne după măcel, speranţa unei omeniri purificate.“¹¹ Nihilismul său nu este radical ci gata să reafirme existenţa şi bucuria de a trăi, deoarece formula DADA DADA DADA este egalată, în concepţia lui Tzara, cu libertatea, cu VIAŢA.

Dada manifest despre dragostea slabă şi dragostea amară cuprinde un reţetar de poezie dadaistă: „Luaţi un ziar. / Luaţi nişte foarfeci. / Alegeţi din acest ziar un articol de lungimea pe care intenţionaţi s-o daţi poemului dumneavoastră. / Decupaţi articolul. / Decupaţi apoi cu grijă fiecare dintre cuvintele care alcătuiesc acel articol şi puneţi-le într-un sac [...] Scoate-ţi apoi fiecare tăietură una după alta“.¹² Putem socoti că opera se poate folosi de orice cuvânt, neexistând cuvinte predestinate iar talentul se reduce la o îmbinare hazardată a unor cuvinte, indiferente unul faţă de altul, însă în practică nu se aplică principiile teoretice.

Operele simultane: Raltaplasma, Balsam Cartouche, Froid lumierè ... se bazează pe plurilingvismul colaboratorilor şi se împart în două categorii. Prima categorie este alcătuită din opere destinate publicului, adaptate scopului, iar a doua categorie cuprinde operele „automate“. Ele au fost compuse de mai mulţi autori: Tzara, Hans Arp, Claude Sernet şi interpretate pe mai multe voci în faţa unui public cosmopolit. „Actorul trebuie să adauge la vocea şi mişcările primitive şi zgomotele, astfel încât expresia exterioară să se adapteze sensului poeziei. Artistul are libertatea să aranjeze şi să compună mişcări şi zgomote după modul său personal de a înţelege poemul.“¹³ Un alt principiu al poeziei simultane este de a atribui un rol activ auditoriului, vizând provocarea impresiilor.

Poezia „automată“ e mai apropiată de visul în stare de trezie, numit de poet vis „experimental“ (vol. Grains et issues). O altă formă de poezie automată provine din colaj, unde îmbinarea materialului verbal şi hazardul au rol de creator.

Citind amplul poem Omul aproximativ, Marcel Raymond vorbeşte de un «ce» primitiv, sălbatic, asemeni unui desfrâu lingvistic, în care versurile şi fragmentele devin unitare, ducând lucrurile, viaţa şi omul „de la dezordinea primordială spre ordinea veşnic neînţeleasă de inteligenţă a unei realităţi primitive şi impenetrabile.’’¹⁴ Primul vers al poemului conturează nucleul viziunii: „duminică greu capac peste clocotul sângelui“, reflectă o stare de încordare a sensibilităţii reprimate. Primele semne ale noii orientări (suprarealismul) sunt motive lirice precum: închisoarea, capcana, evadarea înspre alte lumi şi versurile refren ce revin periodic. Toţi avangardiştii au aceeaşi reacţie la adresa omului mulţumit în amorţeala vieţii: „apără-ţi cu dinţii petecul de lume ca să adormi de la o sâmbătă la alta/ anonim şi batjocorit în sumbra hrană a şleahtei tale“. Cu o vitalitate nietzschean-dionisiacă, e invocată beţia eliberatoare: „Rup granate vinete bucăţi de cer încleştate în scuturi, / Muşcă gheaţa norilor şi se prăvălesc table de oţel în brumă / Pomii se mlădie cum corabia de funii / Smulg lilieci petale albe de pe romaniţa lunii. / Vântul îi azvârle şi-i sfâşie“. (Furtuna şi cântecul dezertorului)

În opera sa, Tzara dă o largă utilizare conceptului de vis. În volumul La Fuite apare visul ca dorinţă, alteori apare cu semnificaţia de dramă ce prezintă desprinderea tânărului de familie, pentru a-şi împlini idealurile. În poemele dadaiste visul dispare şi nu mai revine până o dată cu suprarealismul, într-o formă teoretică în volumul Essais sur la situation de la poésie şi teoretico-practică în volumul Grains et issues. Poemele dintre anii 1925-1936 aruncă peste vis o lumină blândă, caldă, primitoare. Uneori visul apare ca un adăpost maritim, ca o protecţie vegetală, un colţ în care conştiinţa umană se odihneşte, se hrăneşte şi se întăreşte de orice atac venit din exterior. În poeziile din volumul À haute flamme visul e absurd, stupid, iar în volumul Le fruit permis ne prezintă un vis ce apare în amintiri. Visul experimental oferă o superioritate gesturilor, cântecului sau altor forme de exprimare nonverbală. Tzara mărturisea în Essais sur la situation de la poésie: „Facultăţile inhibitorii ale visului se transformă în facultăţi exhibitorii ale poeziei.“¹⁵ Visul şi poezia ţin de aceeaşi stare, având ca funcţie obiectivitatea defulării mijloacelor diferite, printr-o anume dinamică.

Aurel Buteanu, într-un necrolog publicat în ,,Scrisul Bănăţean”, aminteşte de Prăbuşirea Franţei din 1940 moment în care Tzara îşi arată devotamentul faţă de idealurile pe care le-a îmbrăţişat, devenind unul din participanţii activi ai rezistenţei franceze. Versurile sale patriotice au o largă circulaţie în acea perioadă. Volume precum Signe de vie, Terre sur terre, La Face intérieure cuprind opera sa de maturitate ce reflectă un univers poetic pătruns de umanismul cel mai înaintat.

Experienţa celor două luni petrecute în vizită la spitalul din Saint-Alban alături de bolnavii mintal, va fi evocată în volumul Parler seul.

Într-o conferinţă despre suprarealism şi perioada de după război spunea despre poezie că e cufundată în istorie şi „nu ar fi ceea ce este, ceea ce nu este, dacă Revoluţia din Spania nu ar fi pătruns-o ca un cuţit [...] şi dacă naziştii nu i-ar fi oferit acel suflu care a suscitat vântul de revoltă insurecţională, a cărei măreţie şi putere suntem prea tineri pentru a le măsura.“¹⁶

În ultimii zece ani desfăşoară activităţi de istoriografie literară şi face lungi cercetări în poetica lui Villon şi Rabellais, devenind unul dintre cei mai de seamă istoriografi ai literaturii franceze.

Opera lui Tzara ne dă dreptul, prin semnificaţia ei, a-l situa pe poet alături de Urmuz, printre precursorii avangardismului românesc. Privită în ansamblu, această operă poate fi caracterizată asemeni unui act de neîncredere în poezie, respingând în stilul său plin de energie „vechiturile“ artei, literaturii şi elogiind spontaneitatea şi prospeţimea creaţiei novatoare.

Note:

¹ Paul Cernat, Avangarda românească şi complexul periferiei, Editura Cartea Româneasca, Bucureşti, 2007, p. 110.

² Ibidem, p. 112.

³ Hans Richter, Dada, art and anti-art, Edition de la Connaisance, Bruxelles, 1965.

⁴ Paul Cernat, Op. cit., p.115.

⁵ H. Béhar, Tristan Tzara, Editura Junimea, Iaşi, 2005, p. 9.

⁶ Ion Pop, Avangardismul poetic românesc Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1969, p. 151.

⁷ Ibidem, p. 63.

⁸ Ion Pop, Op. cit., p. 154.

⁹ Tristan Tzara, Şapte manifeste dada, Editura Univers, Bucureşti, 1996, p. 39.

¹⁰ Ibidem, p. 21.

¹¹ Ibidem, p.13.

¹² Ibidem, p. 42 - 43.

¹³ H. Béhar, Op. cit., p. 75.

¹⁴ Marcel Raymond, De la Baudelaire la suprarealism, Editura Univers, Bucureşti, 1970, p. 280.

¹⁵ H. Béhar, Op. cit., p. 158.

¹⁸ Ibidem, p. 185.