TUMORILE APARATULUI REPRODUCĂTOR

ŞI A GLANDELOR ANEXE

Prof.Camelia Cosma,

Liceul de Artă „Ioan Sima” Zalău - Şcoala Gimnazială „Porolissum” Zalău

(Mogoş şi colab., 1973; Borundel, 1979;  Ifrim, 1979; Făgărăşeanu, 1986; Diculescu şi colab., 1987; Ifrim, 1988; Bucur şi colab., 1999; Bucur, 2001; Sandu şi colab., 2002; M.E.C.Ş.T., 2003; Paşca şi colab., 2004; Ristoiu şi colab., 2004; Martini, 2006)

Tumorile benigne

(Ifrim, 1979; Sandu şi colab., 2002; M.E.C.Ş.T., 2003; Paşca şi colab., 2004)

Tumorile benigne sunt bine delimitate faţă  de ţesuturile sănătoase din jur, deseori fiind încercuite de o membrană care formează o barieră despărţitoare, care uşurează extirparea lor chirurgicală. Odată extirpate, tumorile benigne nu se mai refac. La microscop, tumorile benigne prezintă un ţesut asemănător celui normal, deosebindu-se numai printr-o creştere, proliferare foarte accentuată.

Cauza producerii tumorilor benigne este în cea mai mare parte necunoscută. Localizarea lor cuprinde orice segment al aparatului genital. La nivelul vulvei şi vaginului, tumorile benigne sunt relativ rare şi constau mai ales din chiste vaginale dezvoltate, fie în ţesuturi, după traumatisme obstetricale sau chirurgicale, fie din diferite resturi embrionare. Tratamentul constă în extirparea chirurgicală a tumorii.

Fibromul uterin

(Sandu şi colab., 2002 ; Paşca şi colab., 2004)

            Este una dintre cele mai frecvente tumori benigne, fiind foarte des întâlnit la femeile în jurul vârstei de 45-50 de ani, dar de cele mai multe ori şi la vârste mai tinere.  Formarea sa pare să fie în legătură cu unele perturbări hormonale cum ar fi creşterea secreţiei de foliculină, caracteristică perioadei care precede menopauza.

Fibromul uterin este format dintr-un ţesut analog celui al muşchiului uterin; fibroamele pure fiind mai rare, de cele mai multe ori se vorbeşte de fibromiom. El are, de obicei, forma unor noduli rotunzi care se găsesc situaţi fie în grosimea peretelui uterin, fie sub mucoasa din cavitatea uterului, fie pe suprafaţa uterului. De obicei se găsesc mai multe tumori, de mărime variabilă, putându-se ajunge la mărimea unul cap de făt. Ca oricare tumoră benignă, fibromul este bine delimitat în capsula sa,  nu invadează  ţesutul şi nu se răspândeşte la distanţă. În 96 % din cazuri se localizează pe corpul  uterului, restul pe istm, asociat mai des cu cel de corp, foarte rar pe col. Totuşi, prin mărimea sa, în unele cazuri produce compresiuni pe organele abdominale vecine, fapt care face necesară extirparea tumorii. Multă vreme fibromioamele sunt bine tolerate şi nu produc nici o tulburare; deseori prezenţa lor nici nu este bănuită şi sunt descoperite întâmplător, cu ocazia unui examen ginecologic de rutină. Un semn caracteristic al acestei tumori este hemoragia, care îmbracă diferite aspecte, de la menstruaţii prelungite până la pierderi de sânge între menstruaţii. Aceste metroragii, determină, cu vremea, apariţia unei anemii secundare.

Leucoreea este un  simptom banal, iar durerile sunt necaracteristice şi inconstante. Destul de frecvente apar tulburările urinare (polakiurie), iar când tumora este de volum mare apar semne de compresiune pe organele vecine (vezică urinară, rect).

Examinările complementare, după un examen ginecologic blând, atent şi competent, sunt foarte utile. Dintre acestea amintim: frotiul vaginal, testul Lham-Schiller, biopsia de col şi endometru, examenul ecografic. Fibromul se poate infecta, iar când este dezvoltat la suprafaţa uterului şi are un pedicul se poate răsuci, producând o durere violentă. Sub aspect evolutiv, la menopauză se reduce în volum. De foarte multe ori se pun probleme de diagnostic diferenţial cu: sarcina, tumori-chiste ovariene, hemoragii funcţionale.

            Tratamentul este medical şi chirurgical. Cel medical, conservativ, se adresează hemoragiei utilizând o medicaţie hemostatică: ergomet, venostat, dicynon, adrenostazin, preparate cu fier, vitamina K, vitamina C;  se face şi un tratament hormonal cu: Linestrenol, Orgametril, Endometril;  de asemenea se recomandă un tratament antianemic. Chiuretajul uterin hemostatic şi în scop biopsic este deosebit de important, în general, mai cu seamă când hemoragia este parţial influenţată de tratamentul medical. Tratamentul chirurgical intră în discuţie în caz de eşec al celui medical-când hemoragia persistă mai mult de trei luni, nefiind influenţată de tratament, în caz de creşteri bruşte ale fibromului, sau tulburări asociate. Alteori, tratamentul poate fi chirurgical de la început când fibromul este foarte voluminos sau există o incertitudine de diagnostic.

Tumorile beninge ale ovarelor

 (Sandu şi colab., 2002; M.E.C.Ş.T., 2003; Paşca şi colab., 2004)

Tumorile ovariene cele mai frecvente sunt cistice, fiind formate din cavităţi pline cu lichid. De obicei chistul benign de ovar se formează din foliculi sau din corpul galben, foliculul în loc să se spargă şi să se elimine ovulul crşte foarte mult şi se transformă într-o cavitate care cuprinde un lichid gălbui, ce conţine mai des foliculină. Aceste chisturi, deşi benigne, ajung uneori la proporţii foarte mari, conţinând 10-15 litri  de lichid. Prin volumul său mare tumora poate să producă compresiune pe organele vecine din abdomen sau se poate răsuci. Şi în cazul acestor tumori tratamentul rămâne chirurgical.

Chisturile ovariene sunt de două tipuri:

-chisturi funcţionale, care trebuie să fie respectate, adică neoperate, ele pot să dispară de la o examinare la alta, după ciclul menstrual sau după tratament, în 2-3 luni;

-chisturi organice, care trebuie scoase deoarece se pot complica sau degenera.

Din punct de vedere structural, chisturile ovariene se pot împărţi în trei mari categorii:

-chisturi seroase;

-chisturi dermoide;

-chisturi mucoide.

În general, chisturile ovariene au o evoluţie latentă şi se descoperă prin palparea unei  “mase” deasupra simfizei pubiene. Uneori pacienta prezintă o senzaţie de apăsare şi tracţiune în micul bazin, o anomalie a ciclurilor menstruale, tulburări urinare sau sterilitate. Când tumora este mare şi depăşeşte simfiza se dezvoltă ca o tumoră abdominală ce se palpează relativ uşor, dar care trebuie descoperită de alte creşteri în volum ale abdomenului (sarcina) şi mai ales de colecţia de lichid-ascita. Examinările complementare cum sunt: radiografia simplă a bazinului, celioscopia sunt foarte utile  pentru diagnostic.  Destul de frecvente  sunt aşa-zisele distrofii ovarieine: macropolichistice  distrofiile  monochistice sau chisturile funcţionale, sindromul Stein-Leventhal (cu amenoree secundară, sterilitate, uneori obezitate şi întotdeauna cu ovare mari bilateral, dure şi nedureroase).

Tumorile beninge ale sanului

(Sandu şi colab., 2002; Paşca şi colab., 2004)

            Sunt de regulă adenofibroame. În general, o fată tânără sau o femeie tânără se consultă pentru o mică tumefacţie (umflătură), care este percepută la nivelul sânului. Această umflătură, tumoretă-unică, este destul de dură, indoloră (nedureroasă), de volum moderat (3-4 cm),  perfect netedă, regulată şi limitată. Nu există nici o aderenţă periferică, căci tumora este mobilă sub piele, mobilă faţă de planurile profunde, iar examenul axilei nu evidenţiază nici o adenopatie (mărire în volum a ganglionilor). Mamografia arată o imagine unică sferică sau polilobată, net delimitată cu limite netede. Certitudinea diagnosticului se obţine prin exereză chirurgicală.

Examenul histopatologic arată adenofibrom în 75 % din tumorile benigne ale sânului.  Alte modificări difuze ale sânului sunt descries ca şi “mastoze“.

1.Mastoza hiperplazică apare la femeia tânără ca o tensiune dureroasă a sânilor, evoluând în pusee. Mamografia histologică precizează natura hiperplaziei.

2.Mastoza chistică  este considerată cea mai frecventă stare precanceroasă a glandei mamare. Boala apare de obicei în plină perioadă a activităţii genitale, în jur de 35 de ani, fără a exclude şi alte vârste. Bolnava poate prezenta senzaţii de tensiune, presiune şi chiar dureri în timpul menstrelor. Mastozele sclero-chistice se trădează prin sâni dureroşi, la femeile  trecute de 40 de ani, palpându-se mai multe nodozităţi, uneori confluenţe, sau uneori un chist solitar.

Tratamentul este medical, dar trebuie stabilit cu certitudine după o verificare histologică. Se utilizează hormonii androgeni nevirilizanţi, extracte mamare, progesterone. În toate situaţiile se impune o supraveghere foarte atentă şi în mod dinamic, dispensarizare.