VALENŢE EDUCATIVE ALE METODELOR INTERACTIVE

                                                                                           Prof. Dobrea Monica

                                                        Şcoala Gimnazială „Înv. N. Pâslaru” Caşin, jud. Bacău

            „Învăţarea autentică se petrece în măsura în care învăţătorul acceptă copilul aşa cum este el şi înţelege sentimentele lui.”                                      

                                                                                                                                  Carl Rogers

     Acţiunile constitutive ale activităţilor corelative de predare – învăţare – evaluare şi obiectivele acestora sunt realizate efectiv prin intermediul metodelor de învăţământ, fapt ce justifică locul central pe care ele îl ocupă în conţinutul tehnologiei didactice.

     „Metodele sunt modalităţi de acţiune, instrumente cu ajutorul cărora elevii, sub îndrumarea profesorului sau în mod independent, însuşesc cunoştinţele, îşi formează priceperile şi deprinderile, aptitudinile, atitudinile”(I. Nicola) În sens restrâns, afirmă autorul anterior menţionat, metoda este o tehnică de care profesorul şi elevii se folosesc pentru efectuarea acţiunilor de predare – învăţare; ea asigură realizarea în practică a unei activităţi proiectate mintal, conform unei strategii didactice.

     În învăţământul contemporan auzim din ce în ce mai des despre o educaţie centrată pe elev şi despre metode interactive. Prin metode interactive înţelegem modalităţile prin care se formează şi se dezvoltă priceperile, deprinderile şi capacităţile elevilor de a acţiona asupra mediului înconjurător, de a folosi roadele cunoaşterii transformând exteriorul în facilităţi interioare, formându-şi caracterul şi dezvoltându-şi personalitatea. Din această definiţie observăm că, în cadrul procesului educaţional interactiv, accentul este pus pe formarea de competenţe, ci nu pe transmiterea (i)logică a cunoştinţelor, astfel actorul central, elevul, este transformat într-o fiinţă raţională ce conştientizează importanţa dezvoltării personalităţii individuale, el nemaifiind o „maşină de reprodus informaţie”. Pentru a fi eficiente acestea trebuie să îndeplinească „cerinţa primordială a educaţiei progresiviste” (J. Piaget), adică activităţile de învăţare şi de muncă independentă să fie îmbinate cu activităţi de cooperare, de învăţare în grup şi de muncă interdependentă, pentru că „învăţarea în grup exersează capacitatea de decizie şi de iniţiativă, dă o notă mai personală muncii, dar şi o complementaritate mai mare aptitudinilor şi talentelor, ceea ce asigură o participare mai vie, mai activă, susţinută de foarte multe elemente de emulaţie, de stimulare reciprocă, de cooperare fructuoasă.” (I. Cerghit).

       Clasificarea metodelor didactice se poate face din mai multe puncte de vedere, dar noi luăm în seamă doar clasificarea prin care se disting două mari clase de metode: metodele tradiţionale şi metodele moderne, interactive.

       Cel mai important aspect al instruirii active îl constituie faptul că elevii devin coparticipanţi la propria lor instruire şi educare. Sunt satisfăcute astfel, cerinţele psihopedagogice ale activizării:

-                       pregătirea psihologică pentru învăţare;

-                       prevenirea şi reducerea influenţelor negative ale diferitelor surse perturbatorii;

-                       asigurarea repertoriilor congruente;

-                       asigurarea unui limbaj comun între educator şi educat;

-                       utilizarea unor modalităţi eficiente de activizare.

Pentru atingerea finalităţilor educaţiei, contextualizarea metodelor didactice la specificul

demersului educativ reprezintă o importantă sarcină a cadrului didactic.

Este stiumulată învăţarea şi dezvoltarea personală, favorizând schimbul de idei, de  experienţe şi cunoştinţe, asigură o participare activă, promovează interacţiunea, conducând la o învăţare activă cu rezultate evidente. Contribuie la îmbunătăţirea calităţii procesului instructiv-educativ, are un caracter activ-participativ, o reală valoare activ-formativă asupra personalităţii elevilor.

       Pentru o utilizare eficientă a acestor metode, în practica didactică, este necesară cunoaşterea teoretică, o minimă experienţă în utilizarea acestora şi integrarea corespunzătoare în proiectul didactic, în interrelaţie cu metodele tradiţionale. Acest mod de predare transformă elevul într-un actor, participant activ în procesul învăţării, pregătit să-şi însuşească cunoştinţele prin efort propriu, mobilizându-l în raport cu sarcinile de învăţare date. Se identifică cu situaţia de învăţare în care este antrenat, fiind parte activă a propriei transformări şi formări, generată de cunoaştere.

       Practica didactică bazată pe metode interactive presupune:

-                       interacţiuni verbale şi socio-afective nemijlocite între elevi, graţie cărora se dezvoltă competenţe intelectuale şi sociale transferabile în diferite contexte formale sau informale;

-                       atitudine deschisă, activă bazată pe iniţiativă personală;

-                       o învăţare în colaborare cu ceilalţi colegi;

-                       angajarea intensă a elevilor în realizarea sarcinilor (chiar dacă în cazul unora dintre ei nu se produce la primele experienţe de acest fel);

-                       responsabilitate colectivă şi individuală;

-                       valorizarea schimburilor intelectuale şi verbale, mizând pe o logică a învăţării care ţine cont de opiniile elevilor.

Demersurile didactice de acest tip conduc spre un progres cognitiv centrat pe descoperirea celuilalt, a unei participări active şi interactive, la reflecţie comună în cadrul comunităţii educaţionale din care face parte.

       Specific metodelor interactive este faptul că ele promovează interacţiunea dintre minţile participanţilor, dintre personalităţile lor, ducând la o învăţare mai activă şi cu rezultate evidente.

       Metodele interactive:

-    creează deprinderi;

-                       facilitează învăţarea în ritm propriu;

-                       stimulează cooperarea, nu competiţia;

-                       sunt atractive;

-                       pot fi abordate din punct de vedere al diferitelor stiluri de învăţare.

        De aceea, un învăţător care foloseşte metode interactive ar trebui să fie:

-                       un sfătuitor – care îşi poate ajuta elevii în rezolvarea problemelor, îi motivează să îşi prezinte propriul punct de vedere;

-                       un animator – care iniţiază metode şi le explică elevilor, pregăteşte materialele didactice şi prezintă scopurile învăţării;

-                       un observator şi un ascultător – care observă elevii în timpul activităţii şi îi apreciază corect;

-                       un participant la învăţare – care nu are impresia că este perfect şi învaţă toată viaţa;

-                       un partener – care poate modifica „scenariul” lecţiei, dacă clasa o cere.

      Bibliografie:

Cocoş, C. (coord.) - „Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade didactice”, ditura Polirom, Bucuresti, (1998)

Cristea, S. - „Pedagogie”, vol. II, Editura Hardiscom, Piteşti, (1997)

Nicola, I - „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Aramis, Bucureşti, (2003).