COOPERAREA DINTRE ȘCOALĂ ȘI FAMILIE

Prof. Bobariu Liliana,

Școala Gimnazială Vidra

Copilul este obiectul acțiunii educative exercitată de școală și familie. Relațiile interpersonale între educatori și părinți au un caracter social. Ele se definesc în funcție de statutul și rolul pe care-l au pedagogii și părinții în cadrul activității educative. Profesorul este acela care imprimă un mod sau altul de manifestare a acestei relații. El trebuie să mediteze asupra problemelor pe care să le discute cu părinții elevilor, asupra tonului discuției, atmosferei în care se desfășoară ea.

De multă vreme familia solicită și primește sprijinul școlii în îndeplinirea rolului său educativ. Toate contactele dintre școală și familie trebuie să fie educative, dacă este sau nu așa, aceasta depinde nu numai de școală, ci și de familie. Familia trebuie să fie conștientă că acțiunile întreprinse de școală sunt în interesul său și să nu le ocolească. Dintre aceste acțiuni mai importante sunt lectoratele cu părinții.

Prin modul de organizare, prin tematică și structură, prin finalitatea lor, lectoratele pot deveni o adevărată școală pentru părinți. Numai menținerea unui strâns contact între cele două medii de viață ale copilului face posibilă influența lor unitară, numai astfel școala poate contribui la ridicarea familiei la nivelul sarcinilor pe care societatea i le pune pe plan educativ. Eficiența lectoratelor depinde de conținutul tematic, calitatea expunerii, participarea părinților la discuții.

Anchetele printre părinți și cadre didactice au scos la iveală faptul că în numeroase școli lectoratele mai constituie încă o formalitate de care școala se achita din obligație, în mod cu totul superficial. Astfel, se încredințează această sarcină unui singur cadru, considerat cu mai multă experiență, când de fapt ea ar trebui să angreneze întregul colectiv de cadre didactice al școlii. Se organizează prea puține ședințe în raport cu numeroasele probleme la care părinții așteaptă răspuns competent. Temele tratate sunt de cele mai multe ori generale, rupte de realitățile școlii respective, de problematica actuală a vieții de familie. Uneori aceleași conferințe sunt prezentate de aceleași persoane ani la rând. Este firesc ca astfel de lectorate să nu se bucure de interesul și participarea largă a maselor de părinți.

Răspunderea organizării și planificării lectoratelor cu părinții trebuie să revină conducerii școlii. Toate cadrele didactice vor contribui la întocmirea tematicii, la depistarea și solicitarea celor mai potrivite persoane care să prezinte temele, precum și la mobilizarea părinților. În ceea ce privește conținutul tematic, el va fi fixat în funcție de  cazurile concrete ce se ivesc în fiecare clasă, cazuri care au la bază carențe grave ale educației în familie. Tematica poate fi, de asemenea, fixată pe baza unor sondaje efectuate în rândul părinților. Acestea vor scoate la iveală ce probleme de educație sunt neclare părinților, în ce domenii întâmpină greutăți și au nevoie de îndrumări pedagogice. Calitatea expunerii depinde și de alegerea cu grijă a conferențiarului. Acesta va fi de specialitate și va avea experiență în activitatea cu părinții. Talentul și mai ales tactul cu care va ști să pună problemele și să câștige încrederea auditoriului va asigura participarea acestuia la discuții, cea mai bună dovadă că lectoratul și-a atins ținta. Când cele expuse sunt însoțite de ilustrații, lectoratul devine mai interesant, mai educativ, captivând atenția și celor mai puțin obișnuiți să urmărească o conferință. Dacă după conferință, conferențiarul este solicitat să dea consultații el va sta la dispoziția părinților,chiar dacă nu are această obligație.

Lectoratele pot să-și asocieze și alte forme ale propagandei pedagogice: vizionarea unor filme, audiția unor emisiuni sau benzi, organizarea standurilor de cărți, broșuri și reviste pedagogice, difuzarea unor materiale pe teme educative, etc.

Vizitele la domiciliul școlarilor sunt, de asemenea, de multa vreme folosite în activitatea școlii cu familia. Vizitele folosesc în primul rând cadrelor didactice, care în felul acesta își pot da seama de condițiile de viață ale școlarilor, își pot elucida cauzele anumitor deficiențe în comportarea lor. Efectuarea la intervale mari, o data pe an de exemplu, din lipsă de timp a profesorilor și a părinților, vizitele la domiciliu nu pot fi considerate o formă de bază a educației pedagogice a părinților, la fel ca și celelalte forme practicate sporadic în școală, ca discuțiile în cadrul adunărilor cu părinții pe clasă și școală, convorbirile personale, etc.

Cine poate face educația părinților? Toți cei ce prin profesiunea lor vin în contact cu familia și problemele ei: medicii, psihologii, pedagogii, juriștii, sociologii, asistenții sociali. Nu toți aceștia au însă vocația necesară. Cei fără vocație neglijează acest aspect obligatoriu al profesiunii lor, cei cu vocație o fac voluntar și cu succes. Educația părinților cere un ansamblu de cunoștințe și aptitudini pe care nu le dă nicio profesiune existentă în prezent. De aceea este necesar ca toți cei ce o vor realiza să fie pregătiți în mod special.

Pentru a realiza o cooperare fructuoasă cu familia, școala trebuie să cunoască mediul socio-profesional din familie, ambianța culturală și morală în care sunt crescuți copiii, numărul lor în familie atribuie climatului afectiv și stabilește din familie un rol hotărâtor în stabilirea comportamentului copilului. Întrucât elevul se formează în două medii diferite – familia și școala – cooperarea dintre acești factori trebuie să se bazeze pe cunoașterea reciprocă. De aceea este necesar ca școala să posede informații sociologice asupra grupului familial. Ce trebuie să cunoască un educator despre familiile elevilor săi? Datele prezentate în rândurile ce urmează despre aspectele următoare ale vieții de familie ar ajuta dirigintelui să explice comportamentul unui elev, să determine factori sociali ai randamentului școlar și să aibă o imagine adecvată asupra mediului familial.

BIBLIOGRAFIE:

1. Mircea Agabrian, Scoală, familie, comunitate, Institutul European, Iasi, 2006.

1. Vasile Gh. Cojocaru, ”Calitatea în educaţie”, Chişinău 2007

2. Băran- Pescaru, A., ,,Parteneriat în educaţie”, Bucureşti, Editura Aramis Print, 2004.

3. Vrăşmaş, E., A., ,,Consilierea şi educaţia părinţilor”, Bucureşti, Editura Aramis 2002.

4. Popescu, M., ,,Implicarea comunităţii în procesul de educaţie”, Centrul Educaţia 2000+, Corint, Bucureşti, 2000.

5. Dolean, I., Dacian, D.- ,,Meseria de părinte”, 2002, Aramis, Bucureşti

6. Nicola, Ioan, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000.