IDEEA ROMÂNEASCĂ DE EXISTENŢĂ

Prof. Maghiar Adina

S08 „Arany Janos”, Salonta

     Ideea românească despre Dumnezeu transformă o fiinţă abstractă, o putere impersonală, într-o fiinţă reală, particulară, într-un ins. Între creaţie şi întrupare nu există o diferenţă de esenţă, ci o prelungire. Lumea concepută de român este o revelaţie continuă, o permanentă teofanie. Ideea esenţială care caracterizează pentru fiinţa românească dumnezeirea este ideea de fiinţă lucrătoare, care poate face şi desface totul.

     Voinţa omului, pusă faţă cu a lui Dumnezeu, apare ca un simulacru de voinţă. Singurul operator adevărat este Dumnezeu. Lumea apare ca o mantie de aparenţe a acestuia. Tot ceea ce există în vreme are caracterul de arătare a unei lucrări transcognitive, care se săvârşeşte în lume, peste noi şi la care ochiul omenesc e numai martor.

      Existenţa este o însuşire generală a lucrurilor, independentă de orice determinare naţională. Aceasta are mai multe dimensiuni, orientări şi sensuri care servesc la aprecierea şi măsurarea altor înţelesuri şi orientări. Dimensiunea apare ca un mod de a judeca lucrurile.

     Existenţa poate fi caracterizată şi din punct de vedere naţional, ca o concepţie despre existenţă, o mentalitate colectivă de care vorbea şi Fernand Braudel. Profilul unei mentalităţi colective româneşti cu privire la o anumită problemă se poate contura prin degajarea prejudecăţilor generale cu care spiritul românesc îşi pune problema existenţei.

     Mircea Vulcănescu a identificat trei accepţiuni principale ale termenului de spiritualitate: viaţă interioară, cultură, viaţă duhovnicească.

     Primul sens pune accentul pe trăirea intensă a clipei, presupune entuziasm, frământare, pasiune. E cultivat de omul căruia îi plac trăirile puternice, sentimentele extreme, care se simte bine numai atunci când sufletul său tresaltă şi refuză limitările. Este evidentă în acest caz dimensiunea psihologizantă a ideii de spiritualitate.

     A doua accepţie priveşte trăirea orientată axiologic, pentru un ideal, primând dimensiunea raţionalistă. Modul în care poate fi trăită această spiritualitate este multiplu, după cum multiple sunt modelele culturale care pot fi urmate. În perioada sa, Mircea Vulcănescu identifica trei tipare ca fiind mai răspândite: umanismul, naţionalismul integral şi marxismul.

     În sfârşit, în al treilea sens, spiritualitatea înseamnă: viaţă veşnică, trăire în universalitatea absolută, în Duhul Sfânt; asceză şi viaţă mistică. Caracterul interior şi cel realist apropie acest sens al spiritualităţii de cel dintâi, de care îl desparte caracterul eteronom al trăirii, omul duhovnicesc nefiindu-şi niciodată, sieşi, lege şi măsură, spune Vulcănescu. Caracterul transcendent al temeiului acestei trăiri şi chipul suprafiresc în care această transcendenţă ia cuprindere în viaţa sufletească a omului duhovnicesc despart acest sens de cel de-al doilea.

      Fiecare popor are o idee despre lume şi om în funcţie de dimensiunea în care i se proiectează lui însuşi existenţa. Mircea Vulcănescu consideră că tăria spirituală a unui neam se măsoară după capacitatea de a impune altora perspectiva proprie, realizând o cucerire spirituală. Orice contact între culturi are asemenea consecinţe, existând avantaje şi dezavantaje în schimburile culturale.

     Oamenii există nu numai ca o colectivitate biologică, dar şi ca un mod de a răsfrânge lumea lui Dumnezeu, ca o fiinţă spirituală. Fiecare neam cunoaşte mai multe ispite, formule de ancorare în existenţă, astfel încât în fiecare ispită este o ispită de a ne pierde. Influenţele istorice lasă în sufletul unui popor anumite afinităţi nemărturisite care-i alterează fiinţa.

    Există însă şi o primejdie în descoperirea specificităţilor şi transformarea lor într-un îndreptar- dispare posibilitatea invenţiei în cultură şi posibilitatea de a îndrepta ceea ce ar putea constitui un rău în structura psihologică a naţiunii. Ereditatea spirituală este uneori produsul unor tragice fatalităţi, dar numai cunoaşterea acestei fatalităţi ne poate face să judecăm în ce măsură este mutabilă.

     Ideea de existenţă poate fi gândită cantitativ, concret, material, referindu-se la cuprinsul a ceea ce există sau calitativ, formal, abstract, referindu-se la însuşirea de a fi a tot ceea ce există.

     Cantitativ, existenţa poate fi gândită din punctul de vedere al întregului(firea) şi al părţilor(insul sau fiinţa, întâmplarea sau faptul).

     Firea este statornică, dincolo de prefaceri, pururi la fel cu sine; fiinţa e multiplă, slabă, nestatornică, schimbătoare. Înţelegem astfel şi versurile eminesciene: „Numai omu-i schimbător,/ Pe pământ rătăcitor,/ Iar noi locului ne ţinem,/ Cum am fost, aşa rămânem”(Mihai Eminescu, Revedere).

     Ideea firii neschimbătoare a insului nu merge până la imaginarea unui fel de a fi al lucrurilor opus stării de prefacere, ci cufundă această fiinţă relativ stabilă în masa din care s-a desprins. Stabilitatea acestei firi nu este imuabilă, insul îşi poate ieşi din fire, poate face câteva salturi, lumea poate fi scoasă din ţâţâni, ca în universul caragialian.

     Mircea Vulcănescu atrage atenţia asupra unui aspect deosebit de important în conturarea posibilităţilor de adaptare ale poporului român: Firea unui lucru îl poate deosebi de ceea ce nu e, dar nu-l poate deosebi de cel ce nu e. Pe de altă parte, trebuie reţinută şi ideea conform căreia această fire nu este decât un înveliş, corola insului, nu chipul esenţial, intim, care-i epuizează fiinţa.

     O explicaţie a ideii româneşti de existenţă este şi faptul că existenţa particulară românească are mai mult caracterul fiinţei, decât ale lucrului. Lumea şi vremea, sinonime în existenţa românească cu spaţiul şi timpul, devin matrice de existenţă, fiinţe feminine, aspect ce ne interesează în măsura în care însuşirea feminină conţine ideea de pasivitate, de receptivitate, de primire.

     Fiinţa particulară are un rost şi o soartă în existenţa românească.. Rostul este integrarea ei ierarhică şi spaţială, în vreme ce soarta sau destinul se constituie din totalitatea întâmplărilor particulare. Ideile de rost şi soartă epuizează capacitatea de existenţă a fiinţei particulare: rostul sub raportul posibilităţilor, iar soarta sub raportul împlinirilor. „Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus” apare ca o pecete datorită căreia fiinţa particulară nu se poate sustrage semnificaţiei şi rostului său faţă de întreg. Fiinţa particulară rămâne doar o proiectare a fiinţei totale. Faptul că insul are un rost şi o soartă îl scoate din planul de existenţă al inşilor autonomi.

     În existenţa românească devenirea este înţeleasă ca prefacere şi întâmplare, mai mult decât ca activitate şi lucrare. Asistăm la compromiterea aspectului dinamic al metafizicii personaliste şi la prefacerea insului într-un centru de reflectare a unei acţiuni transpersonale. Individul nu acţionează autonom, de la sine.

     Faptul că insul e doar un reflex al fiinţei universale determină fatalismul românesc, care nu presupune indiferenţă, ci integrare în ritmul universal.

BIBLIOGRAFIE

1. Enache, George, Mircea Vulcănescu şi problema spiritualităţii, www.romfest.org, pag. 27

2. Vulcănescu, M, Dimensiunea românească a existenţei, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1991