E NOAPTE ŞI E FRIG, IUBITĂ, MAMĂ

Ştefan Lucian MUREŞANU

            E noapte şi e frig, iubită, mamă, şi mă gândesc cum anii au trecut iar tu, demult,   te-ai dus de lângă noi. E-atâta ne-nţelegere în mine că mă întreb sunt oameni împrejur? Ascult şi nu pricep nimic din vorbele ce-mi sâcâie auzul, tresalt la câte-un strigăt de-ajutor şi îi întind măna celui care mă priveşte insistent cu tot ce am în ea, să se prindă şi să se hrănească cu bucata de pâine ce s-a umezit de timpul când afară era cald. Pe tine nu te aud măicuţă dragă, dar văd cum vrei să îmi zâmbeşti; nu poţi pentru că alţii ţi-au luat, pe când trăiai, şi zâmbetul şi plânsul.

            E noapte şi mai ninge, scumpă, mamă şi în minte îmi conturez figura ta. Atât de bună erai mamă, şi cum ne mângâiai când seara, în paturile calde, ne aşezai. Închid ochii şi îţi simt mâna ta caldă şi ce-aş mai vrea să te mai pot chema că mult mi-e dor de tine, mamă, dar tu nu mai eşti în viaţa aceasta.

            Într-un târziu au adormit cu toţii, doar eu mă chinuiam în gând cu explicarea înţelesului a două verbe, unul al existenţei, a fi, iar celălalt al realităţii drumului fără de întoarcere, a nu mai fi. M-am ridicat anevoios din patul nostru, care atâţia ani mi-a tot odihnit trupul de nevoi şi sufletul zbătut în adâncimi de cuget şi… tulburat am fost de semeni când inima mea le ura de fiecare dată bun venit iar unii dintre ei mă respingeau, atunci când nevoia mă trimitea să le cer ajutorul nesperat.

            E noapte, mamă şi mi-e rău. Pe scaunul lăsat pe spate îmi strâng durerile în suflet şi vreau să mă ridic, dar nu mai pot. În camerele lor copiii mei, măicuţă, dorm. Iubita mea consoartă a adormit şi ea cu greu căci inima mi-a tot bătut, acum, din ce în ce mai slab şi tare simt durere-n piept; m-am prefăcut, pentru a o domoli, că totul este bine, chiar am zâmbit măicuţă, ca să o liniştesc, dar zâmbetul în pieptul meu zdrobea încet trecutul, dorind să-mi fure viitorul şi umbra mea plăpândă ce tot se zbate pe pământ. Ea m-a atins cu obrazul ei atât de gingaş şi de iubit de mine pe partea unde inima încerca să-i spună că a obosit în pieptul meu să bată. Şi asculta cum susura lichidul vâscos ce mă încălzea prea mult decât aş mai fi vrut să fie. 

            E-atâta linişte în casa mea şi eu privesc afară; prin geamul ferestrei văd fulgii mari, răzleţi, ce cad lin pe pământul îngheţat, care într-o zi mă va primi, pentru odihna trupului meu obosit, nu de vârstă, ci de timpul pe care l-am trăit printre ei, cei care nu  m-au înţeles şi mi-au umbrit cu aripile indiferenţei lor fiinţa, ducându-mă încet la neputinţa de a şti ce mă mai doare.

            Stai în picioare, mamă, lângă mine şi mă priveşti cu atâta drag, dar nu îmi spui nimic. Te-ntreb: îmi mai cunoşti fetiţele ce mici în braţe le ţineai şi le adorai atât de mult? E linişte şi, totuşi, te aud cum murmuri cântecul acela cu care tu mă adormeai, cântec cu care le legănai şi pe fetiţele mele, atunci când la tine cu drag veneau. Eşti atât de bună, mama mea. Să şti că mai deunăzi mi-am amintit de tine şi de tata şi am râs cu ele că şi-au adus aminte de ghiduşiile lor şi de jocurile pe care căutai să le înveţi. Îmi povesteau cum le treceai încet, fără a simţi durerea, pieptenele în părul lor mătăsos şi cum le împleteai codiţe pentru a se făli când se-ntâlneau cu alte fetiţe de vârsta lor.    Mi-au spus că într-o zi aşa de rău te-ai speriat, când un balon pe care îl aveau în mână   s-a spart şi a pocnit atât de puternic, încât te-ai ascuns în cămara, care în momentul acela avea uşa deschisă. Se amuzau acum şi am râs şi noi, dar cea mică a spus: mi-a fost atâta milă de ea pentru că se lovise la picior de un vas răzleţ din cămară.

            Suntem atât de bine împreună mamă, şi le iubesc nespus de mult. Îmi pare rău că tu şi tata ai plecat aşa de vreme, când încă soarele nu apusese de pe bolta cerească a dorinţei de a fi cu noi şi ne-aţi lăsat… Sunt fericit cu ele mamă, sunt tot ceea ce mi-am dorit…doar că sunt prea obosit, iar durerile acestea mari din piept şi din spate nu îmi dau linişte, şi nu mai pot.

            Tu taci, de ce nu-mi spui nimic şi de ce ai venit singură la mine? Mai tot privit lung, mamă, iar eu sunt obosit şi ochii-mi lăcrimează din senin. Tresar căci mâna ta pe trupul meu acum e ca de gheaţă şi rece am simţit-o… Eu dorm sau încă mai sunt treaz. Am tresărit deodată şi lung mă tot uitam la ea: să nu mă iei măicuţă, că multe mai am de făcut şi ele…ele mai au încă nevoie de ajutorul meu.

            Am plâns când ai plecat, înnodând şiroaie lungi de lacrimi şi nu m-am arătat în faţa lor decât doar abătut; le-am strâns pe ele la pieptul meu şi am oftat îndelung, cu ochii plini de lacrimi însă acum de ce nu îmi mai simt durerile, măicuţa mea? Ce ai făcut cu mine? Să nu mă iei, te rog, iubită mamă, nu vreau să mă despart de ce iubesc mai mult pe acest pământ. Lasă-mă să le împlinesc şi, după aceea, cum crezi, iubită mamă. Sunt tare obosit, dar încă nu mă lua.    

              În zori de zi, pe scaun, priveam pierdut pe geam cum fulgii de zăpadă se strecurau din norii plumburii. Am închis ochii, am aţipit şi am aşteptat să mai văd măcar odată chipul drag al mamei? Mă întrebam de ce oare venise după atâta timp de dor şi ce a vrut să însemne vizita ei nocturnă. Tot gânditor, deci încă mai trăiam, şi pierdut în aţipirea mea nici nu am auzit că în spatele meu, soţia mea şi cele două fetiţe ale noastre mă strigau cu lacrimile în ochi, grăbite apropiindu-se de mine. În genunchi ea mă implora să îi vorbesc şi să deschid ochii să o privesc. Eram, mi-a spus, mult mai târziu, foarte rece şi pierdut. Dar le vedeam, le zâmbeam şi asta însemna mult.  

                E ziua ta, măicuţa mea şi-ţi mulţumesc că ai venit.

                                                                                                                                 25.02.2010