|
OBICEIURI ALE MEGLENOROMÂNILOR
Prof. Ida Iuliana
Şcoala Generală Nr. 3 Zărneşti, Braşov
Articolul prezintă câteva obiceiuri ale comunității meglenoromâne din comuna Cerna, județul Tulcea. Acestea sunt aduse în atenția noastră de un grup de copii de la școala generală din localitate cu intenția de a-și face cunoscute tradițiile și cultura pe cale de dispariție Mai cunoscute sunt obiceiurile legate de cele mai importante evenimente din viața unui om :naștere, căsătorie și moarte dar și unele specifice Crăciunului și Anului Nou.
Cuvinte cheie: meglenoromân, obicei, limbă, diversitate.
În România trăiesc astăzi diverse grupuri etnice - maghiari, ucraineni, croaţi, sârbi, etc.-fiind integraţi în societatea noastră. Printre aceste grupuri se numără unul mai puţin cunoscut, cel al meglenoromânilor, diferiţi prin limbă, port dar şi preocupări sau ocupaţii. Ei sunt una din cele patru ramuri de români, identificaţi iniţial în Grecia.
Meglenoromânii -numiţi şi megleni sau vlaşi- sunt o populaţie care trăieşte ca minoritate naţională nerecunoscută ca atare de statul grec, în câteva sate din regiunea Meglen din nordul Greciei. Ei vorbesc o limba romanică numită limba meglenoromână. Din punct de vedere istoric, dacă până la izbucnirea războaielor balcanice din 1912-1913 meglenoromânii erau un grup compact de români sud-dunăreni, evenimentele ulterioare vor duce la împrăştierea lor în diferite state din Europa. Mai mult, numărul lor a început să scadă constant din cauza presiunilor făcute de către greci, care de câte ori aveau ocazia, nu se sfiau să spună meglenoromânilor că „ de astăzi, tot ce se mişcă pe pământul Greciei, chiar şi soarele care răsare pe cer este grec”. Sfârşitul primului război mondial duce la o nouă divizare a meglenoromânilor, unii rămânând integraţi statului grec, iar alţii intrând în noul stat iugoslav, conform noilor graniţe trasate. Şi războiul ruso-turc lasă urme în rândul acestei etnii, existând un schimb de populaţie între cele două popoare aflate în conflict.
Situaţia românilor sud-dunăreni devenea din ce în ce mai grea, astfel încât pentru a putea supravieţui economic şi naţional într-o ţară care îşi proteja supuşii etnici în detrimentul lor, românii sud-dunăreni îşi vor îndrepta privirile şi speranţele spre România, văzând calea mânturii din faţa valului deznaţionalizării şi decăderii economice până la cotele dezastrului în fraţii de limbă si neam nord-dunăreni.
În 1926 primele familii de meglenoromâni vor pleca spre Dobrogea de Sud. Începea să se contureze cea mai mare ruptură în sânul comunităţii meglenoromâne, rămânând în locurile de baştină în cea mai mare parte meglenoromânii înstăriţi şi cei filogreci. Familiile care au optat pentru venirea în România, având în mintea lor o imagine vagă, idealizată a ţării, îşi închipuiau situaţia de aici cu totul alta decât cea reală. Încă de la început s-au lovit de dificultăţi în ceea ce priveşte împroprietărirea şi mai grav, conflictele apărute cu comitagii bulgari care începuseră să-i persecute pe meglenoromâni. Situaţia intră încet în normal în numai câţiva ani datorită marilor producţii agricole, meglenoromânii sporindu-şi veniturile, creându-şi posibilitatea de a-şi construi noi locuinţe şi aşezăminte creştineşti.
Anul 1940 aduce noi schimbări în destinul meglenoromânilor. Prin tratatul româno-bulgar, România trebuia să-i cedeze Bulgariei Dobrogea de Sud. Totodată se proceda la schimbul obligatoriu dintre supuşii români de origine etnică bulgară din judeţele Tulcea şi Constanţa şi supuşii români de de origine etnică română din judeţele Durostor şi Caliacra.
Majoritatea familiilor de megleni vor fi aşezate în comuna Cerna, judeţul Tulcea, alte câteva aşezându-se ulterior în Banat, din cauza foametei din anii 47. .Începerea procesului de modernizare şi urbanizare a României începând cu deceniul VIII al sec. XX îşi va pune amprenta şi asupra meglenoromânilor, înregistrându-se o diminuare a folclorului şi o preocupare mai redusă în ceea ce priveşte păstrarea şi transmiterea pe mai departe a datinilor şi obiceiurilor moştenite din vechime.Totodată începe şi exodul tinerilor meglenoromâni spre centrele urbane.
În zilele noatre, cele mai multe familii de meglenoromâni trăiesc în comuna Cerna, judeţul Tulcea. Aceştia convieţuiesc alături de români încercând să-şi păstreze tradiţii, obiceiuri, întreaga lor fiinţă etnică.Instituţiile care susţin aceste eforturi sunt biserica, şcoala şi nu în ultimul rând, familia. Aici, în principal prin bătrâni, sunt reînviate vechi credinţe şi superstiţii, sunt cunoscute ocupaţiile ancestrale sau portul tradiţional al meglenoromânilor. Ce rol are şcoala în acest demers? În această comunitate şcoala îndeplineşte un rol esenţial. Pe de o parte copiii sunt învăţaţi să se descopere pe ei înşişi, să se identifice în interiorul etniei şi să accepte şi pe alţii indiferent de apartenenţă, iar pe de altă parte aici se formează un grup ce aduce la viaţă tradiţii şi obiceiuri. Acesta le face cunoscute nu numai comunităţii locale ci şi altor comunităţi participând la festivaluri, întâlniri sau simpozioane. De asemenea, copiii sunt o permanentă sursă de informare pentru cei ce sunt interesaţi de meglenoromâni răspunzând de fiecare dată tuturor provocărilor, dansând jocuri specifice, interpretând diverse scene, cântând sau recitând. Trebuie menţionat faptul că aceşti copiii vorbesc meglenoromână deşi la şcoală nu au o astfel de disciplină, nici măcar opţional. Aici intervine familia, în sânul căreia se comunică în limba de origine, învăţând-o astfel cu toţii de la cei mici la cei mari.
Marile evenimente din viaţa unui om au o importanţă covârşitoare la meglenoromâni, naşterea, căsătoria şi moartea, desfăşurându-se după ritualuri specifice.
Mare bucurie este in familia unui meglenoromân cand femeia naşte băiat, indiferent dacă acesta este primul sau urmează după alţi băieţi. Ziua naşterii este ţinută de obicei în mare secret. Dacă cumva ea se află, se crede că femeia însărcinată va avea de suferit mult de pe urma spiritelor rele. După naştere, timp de zece zile, copilul nu trebuie luat de la mama sa şi dus în altă cameră, pentru că nu este bine. A treia zi seara este “ursita” pruncului. In această zi se face masă mare, la care sunt invitate rudele mai apropiate. Seara vin, după credinţa poporului, “mirele“ (ursitele) la leagănul pruncului, ca să-i hotărască “ursita“ (soarta). Ele sunt în număr de trei; ultima decide soarta lui. Pentru aceasta se pun la căpătaâul pruncului: bani de argint, obiecte de păstorit şi altele, după cum părinţii doresc ca pruncul să ajungă păstor, negustor, meseriaş, etc.
Există versuri şi cântece care se performează cu această ocazie, câteva fiind exemplificate mai jos atât în dialect cât şi în transpunere literară.
Albă si-ń ti ved, lea sor,
Ti-ń-ti alincişi n cor,
Ca s-nă faţĭ nao ficiori,
Doi si-1' băgăm picurari,
Ca s-n'aducă untu şĭ-caş.
Doi si-l' băgăm părmătari,
Ca s-n'adară fustăńi nale.
Doi si-l' băgăm h risiţĭ mari,
S-nă facă neale şi minghi uşi,
S-n'adară căldări şi căldăruşi
Fericită să te văd o soră,
Care mi te-ai prins în horă,
Ca să ne faci nouă feciori,
Ca luceferi şi ca sori:
Doi să-i facem păcurari;
Ca să ne aducă unt şi branză.
Doi să-i facem negustori,
Ca să ne facă rochii nouă.
Doi să-i facem mari argintari,
Ca să ne facă inele şi cercei,
Să ne facă caldări şi căldăruşe .
După asta vine ziua botezului. De obicei botezul se face la biserică duminică, după o săptămână sau cel mult zece zile de la naştere. În această zi se face masă cu naşul în frunte.
In cele patruzeci de zile, cât timp lăuza trebuie să stea după naştere în casă, nu este lăsată niciodată să treacă singură într-o altă cameră, ci întotdeauna însoţită de cineva. De asemenea, seara, după ce s-a închis uşa din camera lăuzei, nimeni nu o mai deschide până a doua zi dimineaţa, ca să intre sau să iasă din ea. În tot răstimpul acesta se iau toate precauţiile contra duhurilor rele. De aceea, în timpul nopţii, nu se lasă afară nici rufele atârnate pe funie ca să se usuce. Cum se intunecă, se adună toate şi a doua zi ele se atârnă din nou.
După şase săptămâni de la naştere, lăuza însoţită de moaşă se duce cu copilul la biserică “ să-şi l-ea efhie” (să primească binecuvântarea). La plecare din biserică, ea nu merge direct acasă ci, de obicei, se abate la părinţii ei sau, în lipsa acestora, la una din rudele mai apropiate. Acolo rămane toata ziua până înainte de apusul soarelui, când se întoarce cu pruncul acasă. Cu aceasta se încheie obiceiurile cunoscute la naştere.
În ceea ce priveşte căsătoria la meglenoromâni, în trecut se însurau numai între ei. Astăzi, căsătoriile se realizează şi înafara etniei. Şi în cazul acestui eveniment există obiceiuri specifice, asemănătoare cu cele ale românilor. Căsătoria este precedată , de obicei de o logodnă, care nu ţine mult. Când unui băiat i-a plăcut o fată, atunci părinţii băiatului trimit la părinţii fetei un peţitor “stroinic”. Dacă acesta izbuteşte să obţină mâna fetei, părinţii ei o cheamă înaintea peţitorului şi învoiala este făcută. Pregătirile de nuntă încep de miercuri sau joi, toate rudele adunându-se la casa mirelui ca să dea o mână de ajutor. Invitaţiile de nuntă se fac de băieţi, care iau vin şi se duc din casă în casă. Fiecare invitat bea puţin vin şi ureză tinerilor sănătate şi căsnicie fericită. Ziua nunţii este duminica, iar ritualul este cel cunoscut: mirele merge la naşi apoi , împreună, la mireasă şi apoi la biserică. După cununie, toţi nuntaşii se duc la casa mirelui. Ajungând în faţa pragului casei, mireasa se închină de trei ori, punând piciorul drept pe un covor întins, apoi intră în casă. Apoi ies toţi afară unde se încinge o horă care ţie până la cină. În sfârşit se aşează toţi la masă, care ţine mai multe ore, iar după masă nuntaşii pleacă spre casă.
Meglenoromânii sunt creştini-ortodocşi, poate, de aceea obiceiurile de la înmormântare nu diferă cu nimic de cele ale românilor. Mortul este bocit şi condus pe ultimul drum de toate rudele şi cunoştinţele. Acestuia i se pregăteşte o mare pomană la care participă toţi cei care au venit la înmormântare.
În ceea ce priveşte superstiţiile, meglenoromânii sunt mai puţin superstiţioşi decât celelalte popoare balcanice. Cele mai multe din credinţele acestor români sunt legate de sărbătorile mari de peste an. De Crăciun, există un obicei, pus în scenă de copii la fiecare festival la care participă, care are rolul de a prezice diverse evenimente din anul următor. În Ajunul Crăciunului se face o pâine in care se pune un ban. La masa de seară cu produse numai de post, se rupe pâinea respectivă în atâtea felii câţi inşi sunt în familia respectivă, plus o bucată pentru Dumnezeu, una pentru pământ, una pentru casă şi una pentru animale. Se spune că cel ce va găsi “para” va fi norocos tot anul şi îi va merge bine. Tot de Crăciun este obiceiul de de a se pune pe vatră să ardă o buturugă numită “boadnic” care ţine până în ziua de Bobotează. Cenuşa de la boadnic se pune la rădăcina pomilor ca să dea plod din belşug. Şi la meglenoromâni se colindă de Crăciun începând din seara dinainte de Ajun până în seara de Crăciun.
Exemplele de mai sus sunt doar câteva din numeroasele activităţi specifice meglenoromânilor. Deşi un popor foarte bogat în tradiţii şi obiceiuri, acestea tind să se piardă dacă nu sunt aduse în prezent, nu sunt făcute cunoscute atât meglenilor cât şi celorlalţi interesaţi.
În contextul societăţii contemporane care tinde să uniformizeze orice încercare de a fi unic, deosebit, eforturile de păstrare a originalităţii şi specificităţii meglenoromânilor trebuie intensificate şi foarte bine valorificate. Timpul lasă amprente asupra tuturor, în cazul acestei etnii riscul fiind acela de a dispărea, de aceea meglenoromânii trebuie respectaţi, înţeleşi şi promovaţi.
Meglenoromânii au fost şi vor fi întotdeauna parte integrantă a civilizaţiei româneşti, ei trăiesc şi simt româneşte indiferent de situaţie.
Bibliografie:
1.Capidan Theodor- „Macedoromânii”, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1942
2. Iorga Nicolae- „ Istoria Românilor din peninsula balcanică”, Bucureşti, 1960
3.Djuvara Neagu – „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”, Seria Istorie, Humanitas, Bucureşti,1999
4.Djuvara Neagu –„Cum s-a născut poporul român”, Humanitas, Bucureşti,2006.
5. Koukoudis, Asterios. –“The Olympian Vlachs and the Meglenites.” (Studies about the Vlachs – Vol. 3.) Thessaloniki: Zitros (Greek), 2000.
6. Caragiu Marioteanu, Matilda-“ Dictionar Aroman.” Editura Eniclopedica, Bucureşti:,1997.
7.Abadzi Helen – “ The vlachs of Greece and their misunderstood history”, Thessalonikeon Polis Journal, May 2003, Greece
Articole asemanatoare relatate:
|
