CREATIVITATE PRIN ACTIVITĂȚI NONFORMALE

Înv. Marc Aurica

Școala Gimnazială Cîmpeni

Termenul de creativitate a fost introdus în literatura de specialitate de G.W. Allport în 1937. Până atunci pentru desemnarea creativității erau utilizați diverși termeni, ca: dotație, aptitudine, talent, genialitate, imaginație creatoare și inteligență. Astăzi, problematica creativității, este abordată sub diferite aspecte, de specialiștii din diferite domenii, de psihologi. Unii cercetători susțin că orice individ are disponibilități creatoare, care se cer doar descoperite. S-a demonstrat prezența unei înzestrări native generale a tuturor copiilor pe fondul cărora condițiile prielnice de mediu și de muncă cultivă capacitățile specific-individuale. Dacă elevii nu depășesc conduitele imitative, este pentru că așa au fost deprinși și, pe măsură ce dascălul pretinde muncă și gândire independentă, inventivitatea ia locul firescului. E. P. Torrance explică situațiile în care școlarii nu creează deoarece le lipsesc modelele și deprinderile necesare acestui tip de activitate.

Creativitatea copiilor se caracterizează, înainte de toate, prin aportul intelectual afectiv-motivațional pe care-l aduce subiectul în activitate, ca prin eforturile personale care se soldează cu un pas înainte în evoluția personală. Creația este forma optimă de canalizare a energiilor psihice și de autoafirmare. Efectul de creație atrage după sine schimbări în structura personalității, asigurându-i dinamica. Creativitatea răspunde și trebuințelor de cunoaștere care apar pregnant la copii. Evidentă la ei este nevoia de a pune întrebări, de a depista erori, de a experimenta și a obține răspunsuri.

Un rol determinant în dezvoltarea creativității revine mediului școlar și familial al copilului, precum și conduitei de instruire, dar și mediului social în care se mișcă copilul.

Numeroase studii analizează dezvoltarea creativității în medii sociale diferite. S-a constatat că mediile libere, calde, prietenoase, sunt favorabile stimulării creativității. Pe când mediul conformist, relațiile autoritare frânează dezvoltarea potențialului creator al copilului. Astfel că un tărâm prielnic pentru dezvoltarea creativității oferă și activitățile nonformale, care au caracter flexibil, se realizaează în afara clasei, sunt extradidactice, opționale sau facultative. Astfel îi atrag pe copii, le oferă acea descătușare și libertate în manifestare care este necesară în stimularea creativității.

Termenul de creativitate a fost introdus în literatura de specialitate de G.W. Allport în 1937. Până atunci pentru desemnarea creativității erau utilizați diverși termeni, ca: dotație, aptitudine, talent, genialitate, imaginație creatoare și inteligență. Astăzi, problematica creativității, este abordată sub diferite aspecte, de specialiștii din diferite domenii, de psihologi.

Cercetătorii americani A. Newell, J. C. Shaw și H. A. Simon consideră gândirea creatoare drept o formă aparte a comportamentului de rezolvare caracterizată prin:

- noutate și valoare, fie pentru cultură în general, fie numai pentru subiect;

- neconvenționale, adică cere modificarea sau respingerea ideilor anterioare;

- motivație și perseverență ridicate, manifestate fie pe o durată mare de timp, fie la o intensitate înaltă;

- o anumită dificultate în formularea problemei;

Unii cercetători susțin că orice individ are disponibilități creatoare, care se cer doar descoperite. S-a demonstrat prezența unei înzestrări native generale a tuturor copiilor pe fondul cărora condițiile prielnice de mediu și de muncă cultivă capacitățile specific-individuale. Dacă elevii nu depășesc conduitele imitative, este pentru că așa au fost deprinși și, pe măsură ce dascălul pretinde muncă și gândire independentă, inventivitatea ia locul firescului. E. P. Torrance explică situațiile în care școlarii nu creează deoarece le lipsesc modelele și deprinderile necesare acestui tip de activitate.

Creativitatea copiilor se caracterizează, înainte de toate, prin aportul intelectual afectiv-motivațional pe care-l aduce subiectul în activitate, ca prin eforturile personale care se soldează cu un pas înainte în evoluția personală. Creația este forma optimă de canalizare a energiilor psihice și de autoafirmare. Efectul de creație atrage după sine schimbări în structura personalității, asigurându-i dinamica. Creativitatea răspunde și trebuințelor de cunoaștere care apar pregnant la copii. Evidentă la ei este nevoia de a pune întrebări, de a depista erori, de a experimenta și a obține răspunsuri.

Un rol determinant în dezvoltarea creativității revine mediului școlar și familial al copilului, precum și conduitei de instruire, dar și mediului social în care se mișcă copilul.

Numeroase studii analizează dezvoltarea creativității în medii sociale diferite. S-a constatat că mediile libere, calde, prietenoase, sunt favorabile stimulării creativității. Pe când mediul conformist, relațiile autoritare frânează dezvoltarea potențialului creator al copilului. Astfel că un tărâm prielnic pentru dezvoltarea creativității oferă și activitățile nonformale, care au caracter flexibil, se realizaează în afara clasei, sunt extradidactice, opționale sau facultative. Astfel îi atrag pe copii, le oferă acea descătușare și libertate în manifestare care este necesară în stimularea creativității. Tot în acest sens, activitățile nonformale influențează pozitiv creativitatea și pentru că:

- permit momente de abstractizare, prin extragerea de cunoștințe din viața practică;

- scot din educație, funcția de predare, lăsând loc funcției de învățare;

- elevii sunt implicați în proiectarea, organizarea și desfășurarea acestor activități;

- nu se pun note sau calificative, nu se face o evaluare riguroasă;

- permit punerea în valoare a aptitudinilor și intereselor copiilor și tinerilor;

- permit o mare varietate de forme, flexibilitate sporită a formelor;

De-a lungul carierei didactice, i-am îndrumat pe elevi să participe la diverse activități nonformale care le-au dezvoltat creativitatea, eliberând închistarea programului rigid din școală, le-am oferit șansa de a valorifica “tot ce-au avut mai bun în ei” cu bună influență apoi și asupra activității școlare. Câteva dintre aceste activități nonformale ar fi: serbările cu diferite prilejuri, competiții și evenimente culturale, sportive, expoziții, cercuri extracurriculare, excursii și drumeții, vizite de studiu, ateliere practice (de pictură, cusături) vizite la muzee, mese rotunde, proiecte și parteneriate educaționale, tabere școlare. În ultimii ani, am organizat cercul tematic “Mâini îndemânatice și minți creatoare” în colaborare cu clubul elevilor. În cadrul acestuia am desfășurat activități diverse, în funcție de preferințele elevilor participanți: cusături populare, tricotaj manual, diferite tehnici de pictură, colaje cu o multitudine de materiale din natură și gospodărie, editarea unei reviste școlare sau chiar a unor cărți tematice (pe anotimpuri, illustrate, poezii create de copii). Interesantă mi s-a părut și mie, dar și elevilor, realizarea cărților și a revistelor, activitate pentru care au fost atribuite mai multe funcții: directori de editură, redactori, corectori, ilustratori, tipăritorii textelor create, la calculator și legătorii care au dat forma finală a cărții. Experiențele trăite le-au îmbogățit cunoștințele elevilor, le-au dezolat personalitatea, i-au făcut mai îndrăzneți, mai responsabili, au dat frâu liber creativității, obținând produse surprinzătoare, interesante și peste așteptările noastre.

În cadrul activităților nonformale, imaginația elevilor poate să colinde locuri neumblate, încărcate de cunoștințe ce așteaptă sa fie descoperite și să fie îmbinate creativ în lucrările lor.

Educația nonformală oferă un câmp motivațional mai larg și mai deschis procesului de formare-dezvoltare a personalității elevului, având o capacitate rapidă de receptare a tuturor influențelor pedagogice informale, aflate, astfel într-o expansiune cantitativă greu controlabilă. Ea este accesibilă tuturor, este caracterizată de adaptabilitate, nu impune restricții sau condiționări. Ea oferă perspective și oportunități pe plan personal, cât și profesional, completează chiar unele lacune din activitatea școlară.

Bibliografie:

- Jinga, Ioan, Educația permanentă, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979;

- Revista “Învățământ primar”, nr. 1, Editura Miniped, București, 2004;

- Revista “Învățământ primar”, nr. 2-3, Editura Miniped, București, 2003;

- Revista “Redimo”, mai, Editura Didactic Pres, Slatina, 2013.