DIRECŢII EXPRESIONISTE IN POEZIA LUI ION BARBU

Institutor: Nevodenszki Sorina

Şcoala cu clasele I-VIII, Sînandrei, Jud. Timis

“În poezia mea, ceea ce ar putea trece drept modernism nu este decât

o înnodare cu cel mai îndepãrtat trecut al poeziei: oda pindaricã. Neputând sã apar cu lira în mânã si florile pe ca, mi-am poleit versul cu cât mai multe sonoritãti.”[1]

În literaturã, expresionismul este considerat o revoltã împotriva realismului sau naturalismului, o cãutare a unei realitãti psihologice sau spirituale, iar nu o înregistrare a unor evenimente exterioare surprinse în secventa lor logicã.

Curentul apare în Germania, între anii 1911-1925; denumirea lui provine din francezul expressionisme si germanul Expressionismus. Se deosebeste în mod fundamental de naturalism si impresionism. Spiritul creator nu mai rãmâne pasiv, nu mai este supus obiectului, ci se reflectã în exterior, venind sã dea expresie întregului.

Expresionismul se manifestã cu întregul sãu cortegiu de fenomene, prin trãirile halucinatorii, reprezentãrile fantaste, deformate ale lumii, constiinta finalã, apocalipticã, generate de priza societãtii timpului. Lumea, considerã ei, a ajuns la un capãt, e perioada declinului civilizatiei industriale, incapabilã de a mai produce ceva nou, de a renaste, precum pasãrea Phoenix, din propria-i cenusã.

Este un glas de disperare al omului împotriva unei civilizatii acaparatoare, demonice, sufocantã prin mecanicitatea ei, prin lipsa de adaptare la coordonatele fiintei umane, rãmasã la un nivel inferior de evolutie. Este un strigãt al fiintei, reprezentat foarte bine în tablourile expresionistilor, printre care un important reprezentant este Edvard Munch, cu tabloul sãu, tipãtul. Contururile se pierd, apar tuse de culoare ce par a se îmbina si totul pare cã strigã în mod disperant. Ioana Em. Petrescu observa actul poetic barbian ca «depãsire a modernismului printr-o infuzie de arhaicitate, adicã printr-o reîntoarcere spre un univers originar.[2] De altfel, lirica barbianã exploateazã adeseori cel mai îndepãrtat trecut al poeziei.

Într-un interviu acordat lui Felix Aderca, din 1927, creatia lui Ion Barbu era împãrtitã de acesta în patru etape: parnasianã, antonpanescã, expresionistã si saradistã, desi poetul va avea de obiectat la afirmatii reporterului: ,,Deosebesti patru momente în evolutia acestor zece ani literari ai mei: parnasian, antonpanesc, expresionist, saradist. Dã-mi voie sã întâmpin cu câte o obiectie pe fiecare din aceste epitete”[3].

Totodatã, ca urmare a faptului cã Felix Aderca plaseazã una dintre etapele poetice ale liricii lui Barbu sub influenta expresionistã, acesta îi rãspunde : ,, Nu vrei sã vezi, mai degrabã, în aceastã a treia fazã, o incursiune în sfânta razã a Alexandriei ?’’[4]

,,Poet nu doar de talent, dar cu un simt aparte al poeziei, cu o capacitate de a rafina expresia artisticã într-un mod rar întâlnit, Ion Barbu a fost încã de la debut un poet exemplar. Fãrã a se ralia avangardei, a adus în literatura românã o poezie de incontestabilã noutate, revitalizând lirismul într-o directie mai putin sau deloc uzitatã.’’[5]

Noile curente poetice ale vremii, printre care si expresionismul sunt tolerate de poet ,,în mãsura în care au însemnat o revenire la imaginativ si la romantic(...) în mãsura în care au însemnat obraznicã insurectie, confuziune pederastã, reclamã dezmãtatã’’,[6] ele nu au reprezentat decât forme goale.

Ciclul parnasian, în care se rescriu misterele eleusine, dionisiacul, mitologia greacã, într-o formulã de expresie obiectivã, dar vizualizatã, propune miscãrile vitale de contopire cu universul. Elanul spre absolut, orientarea spre elementar, histeria vitalistã, dezlãnțuirea de energii sunt trãsãturi expresioniste pe care le întâlnim în poeziile sale. Creația sa exprimã dorința de comunicare cu universul, de contemplare a lumii în totalitatea ei, fiind o stare de intelectualitate. Aspirația sa cãtre lirismul pur, presupune o stare inițiaticã ce nu poate fi exprimatã decât într-un limbaj încifrat, în care concizia este formula cea mai aleasã, concretizatã în imagini sintezã, propoziții eliptice, asocieri de cuvinte socante.

Ion Barbu aspirã la o poezie care sã nu continã nimic de prisos, sã nu fie redundantã, ci sã se concentreze asupra esentei. “Scopul, expresia minimalã a cãrei frumusete e primordial intelectualã, derivã din concentrarea unei cantitãti cât mai mari de informatii într-un volum, într-o cuprindere cât mai micã”.[7]