ÎNVĂȚAREA ÎN ORA DE FILOSOFIE

Prof. Ioana-Maria Judele

Colegiul de Știinte ale Naturii « Emil Racoviță » Brașov

Articolul analizează învăţarea şcolară din perspectiva a două modele: modelul amprentei, în care activitatea profesorului constă în a emite un mesaj care se imprimă în spiritul celui format şi modelul constructivist, pentru care a învăţa înseamnă a cerceta şi a rezolva. În ora de filosofie pot fi aplicate ambele modele, dar modelul constructivist conduce la predarea nedogmatică a filosofiei, la crearea in clasă a unei atmosfere propice dezbaterilor, elevii urmând sa fie conduşi să descopere singuri răspunsurile.

Cuvinte cheie: învăţare, filosofie, modelul amprentei, modelul constructivist

În accepţiunea sa cea mai largă, învăţarea reprezintă orice schimbare relativ stabilă produsă în comportament, care rezultă din contactul cu mediul natural şi social.

În sens restrâns, învăţarea şcolară se referă la orice achiziţie de comportament nou (cunoştinţe, priceperi, deprinderi, atitudini), obţinută prin exerciţiu, care are rolul de a optimiza adaptarea omului la mediu.

Pentru a vorbi despre învăţare, trebuie îndeplinite trei condiţii:

1. să existe o schimbare în comportament;

2. schimbarea trebuie sǎ fie un rezultat al experienţei;

3. schimbarea trebuie sǎ fie durabilă.

   Modele ale învăţării din perspectivă pedagogică

1. Modelul amprentei

   Este cel mai vechi model şi cel mai frecvent utilizat în discursul şi practica profesorilor. Activitatea profesorului constă în a emite un mesaj care se imprimă în spiritul celui format. Rolul elevului este pasiv, memorarea fiind activitatea intelectuala cea mai solicitată.

   Profesorul abordează predarea ca pe o acţiune care se derulează în sens unic; el comunică în cadrul unor expuneri „ex cathedra” un anumit volum de cunoştinţe elevilor, care nu au altceva de fǎcut decât sa le reţină aşa cum le-au fost transmise.

   Recursul la comunicarea şi însuşirea cunostinţelor este adeseori necesar în predarea şi învăţarea filosofiei. Există conţinuturi care nu pot fi supuse unei investigaţii directe a elevilor pentru că sunt prea complicate sau reprezintă ceva cu totul nou pentru ei. Sprijinite, atunci când este posibil, pe un suport intuitiv-demonstrativ, expunerile fac posibilă comunicarea unui volum mare de cunoştinţe într-o perioadă scurtă de timp. Mai mult, elevii apreciază în general travaliul retoric, argumentarea, metaforele şi figurile de stil atât de rǎspândite în câmpul filosofiei.

   Problema care se pune însă este cea a eficienţei învăţării. Limitele modelului amprentei sunt cel puţin urmatoarele: confuzia între a învăţa şi a memora, între a se informa şi a stăpâni (informaţia este nefuncţională dacă nu este folosită); informaţia nu se converteşte automat în operaţie.

2. Modelul constructivist al învăţării: a învăţa înseamnă a cerceta şi a rezolva

   Acest model se bazeazǎ pe lucrările filosofice ale lui G. Bachelard şi pe cercetările

   psihologice ale lui J. Piaget, L. Vâgotski şi J. Bruner. Potrivit acestui model al învăţării, cunostinţele se construiesc de cel care învaţă ca urmare a relaţiei între datele furnizate de experienţa anterioară şi noile cunoştinţe. A învăţa înseamnă a trece de la o stare de dezechilibru (datorată unui obstacol) la o stare de echilibru superior, în măsura in care el înseamnă o mai bună înţelegere şi posibilităţi de acţiune superioare.

   J. Piaget a analizat acest proces pornind de la douǎ premise. În primul rând, omul nu învaţă decât dacă resimte o trebuinţă. În al doilea rând, această trebuinţă derivă dintr-un dezechilibru între ceea ce ştie individul şi situaţia nouă cu care se confruntă. Restabilirea echilibrului se poate face în două moduri. Mai întâi, prin asimilare, care este un proces mental prin care un individ încorporează noile experienţe în schemele operatorii şi în experienţa de care dispune deja. Apoi, prin acomodare, care este procesul mental prin care individul îşi modifică schemele existente în funcţie de caracteristicile noii situaţii, adaptând astfel modurile anterioare de gândire la informaţia nouă.

   De aici rezultă următoarele consecinţe pedagogice:

1. A învăţa înseamnă a acţiona. În aceste condiţii, rolul profesorului constă în a organiza „situatii-problemă” care generează învăţarea.

2. A învăţa înseamnă a rezolva probleme. În aceste condiţii, rolul profesorului este acela de a impulsiona elevul în rezolvarea problemelor. Acestea pot lua diferite forme: studiul de caz, conversaţia euristică, problematizarea etc.

   De aici s-a nǎscut unul dintre principiile de bază dupǎ care se conduc astăzi activităţile didactice concrete: principiul instruirii prin acţiune („learning by doing”). Noile teorii ale învăţǎrii au pus în evidenţă faptul cǎ formarea conceptelor se realizează pe baza interiorizării unor acţiuni, adică pe baza trecerii de la acţiuni externe cu obiectele la acţiuni interne, care se desfăşoară pe plan mintal, cu ajutorul limbajului. Conform psihologiei genetice, gândirea este un joc de operaţii şi nu o simplă asimilare de imagini şi noţiuni. În aceste condiţii, a forma gândirea înseamnă a forma operaţii, iar a forma operaţii înseamnă a le construi în şi prin acţiune.

   Strategiile bazate prioritar pe acţiunea de cercetare a elevilor care pot fi utilizate în cadrul orelor de filosofie sunt problematizarea şi învăţarea prin descoperire. Problematizarea este o metodă didactică cu un potenţial euristic deosebit, în cadrul căreia se generează deliberat o dificultate cu scopul ca elevul, prin depăşirea acesteia, să înveţe ceva nou. În ora de filosofie pot fi create situaţii-problemă cum ar fi : „Omul este scop sau mijloc?”, „Ne naştem sau devenim oameni?”, „Natura omului şi practicarea dreptăţii sunt în conflict?”, „Dacǎ menirea statului este de a impune o anumită ordine socială, mai putem vorbi de libertăţi individuale?”.

   Strategia rezolvării de probleme are multiple valenţe didactice: captează cu uşurinţǎ atenţia, mobilizează la efort; asigură o motivare intrinsecă a învăţǎrii; antrenează aptitudinile creatoare. Mai mult, această strategie dezvoltă schemele operatorii ale gândirii şi contribuie la formarea unui stil activ de învăţare. Totodată, cunoştinţele dobândite prin efort propriu sunt reţinute un timp mai îndelungat.

   O altă strategie bazată prioritar pe acţiunea de cercetare a elevilor care poate fi utilizată în predarea filosofiei este învăţarea prin descoperire. Aplicarea cu succes a acestei strategii presupune lectura critică a unor texte oferite de diverse surse de informare (manual, bibliografii suplimentare, surse electronice), analiza şi comentariul.

   Analiza şi comentariul de text nu înseamnă simplǎ receptare pasivă şi mecanică a materialelor, ci o prelucrare activă a acestora, însoţită de reflecţia personală. În cadrul analizei de text, elevii urmează: să recurgă la gândirea critic-reflexivă; să utilizeze corect şi flexibil conceptele şi informaţia factualǎ; să se raporteze critic la argumentele folosite în sprijinul unei susţineri; să-şi formeze şi să-şi exprime părerile personale.

   Alte strategii activ-participative bazate pe principiul instruirii prin acţiune, care au ca obiectiv prioritar exprimarea personalităţii elevului şi care pot fi folosite în predarea filosofiei, sunt: eseul, tema de cercetare şi studiul de caz, brainstorming-ul, metoda”6-3-5”, metoda „Phillips 6-6”, reuniunea- panel etc.

   Noţiunile învăţate prin acţiunea proprie a elevilor şi nu prin receptare pasivă devin operaţionale şi se fixează în memoria de lungă durată. Mai mult, utilizarea unor strategii activ-participative cum sunt cele menţionate mai sus permite profesorului predarea nedogmatică a filosofiei şi crearea în clasă a unei atmosfere propice dezbaterilor. Pe parcursul activităţilor elevilor li se oferă astfel posibilitatea să pună întrebări, să-şi manifeste curiozitatea, nedumerirea, interesul, urmând să fie conduşi, în măsura în care acest lucru este posibil, să descopere singuri răspunsurile.

    

   Bibliografie

   1. Usaci, D. – Învăţarea în Pregatirea iniţială, psihologică, pedagogică şi metodică a profesorilor, Editura Universităţii Transilvania, Braşov, 2003

   2. Cucoş, C. (c.) – Psihopedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 1998

   3. Albulescu I., Albulescu M.- Predarea şi învăţarea disciplinelor socio-umane, Editura Polirom, Iaşi, 2000