DESPRE EXPRESIILE IDIOMATICE (II)

Silvia Baltă, Profesor de limba franceză

Şcoala Gimnazială „Maria Rosetti”, Bucureşti

Studierea expresiilor idiomatice se realizează în cadrul frazeologiei, disciplină de sine stătătoare al cărei material este constituit din totalitatea îmbinărilor stabile de cuvinte. Îmi propun în rândurile de mai jos să prezint criteriile de recunoaştere ale expresiilor idiomatice pornind de la o serie de exemple din limbile română şi franceză.

Cuvinte-cheie: expresii idiomatice, criteriul formal, criteriul semantic, criteriul pragmatic

Am văzut într-o lucrare publică anterior care sunt principalele caracteristici ale expresiilor idiomatice (EI), cele patru criterii propuse de R. A. Budagov (1961) fiind complementare în aplicarea lor la acest tip de unităţi frazeologice. Îmbinarea stabilă de cuvinte (î.s.c.) a trage un perdaf „a mustra, a certa pe cineva” poate fi considerată EI deoarece răspunde adecvat la testul de recunoaştere prin cele patru proprietăţi: 1. îmbinarea de cuvinte este indestructibilă; 2. are sens figurat; 3. sensul întregului nu se obţine din suma sensurilor elementelor componente; 4. nu poate fi tradusă mot à mot într-o altă limbă (de exemplu, EI echivalentă în fr. donner à qn. son paquet).

Pentru o mai adecvată recunoaştere a EI, vom analiza în cele ce urmează specificitatea acestora pe trei nivele: formal/ gramatical, semantic şi pragmatic. Dificultatea stabilirii graniţelor exacte dintre EI şi celelalte structuri ale limbii nu este lipsită de probleme. EI ocupă un loc central în limbă (au o dublă dimensiune: intra- şi interlingvistică), prezenţa lor în vorbire putând să conducă la o înţelegere greşită a întregului dacă se are în vedere anumite principii, cum ar fi, de exemplu interpretarea lor literală (ar fi absurd să se interpreteze literal o EI precum a vedea cai verzi pe pereţi „a-şi închipui lucruri imposibile, de necrezut”- DEX).

La nivel formal, EI se caracterizează prin următoarele aspecte:

1. EI sunt structuri complexe şi variate, fiind alcătuite din minimum două cuvinte noţionale (Colţun, 2000: 25), spre deosebire de locuţiuni, unităţi frazeologice ce pot avea în componenţa lor doar un cuvânt noţional: de necrezut, pe de rost, fără îndoială.

2. Din punct de vedere lexical, elementele componente aparţin, de regulă, fondului comun al limbii: a ţine pe cineva la distanţă, a umbla cu nasul pe sus; fr. tenir la queue de la poêle „a ţine hăţurile”, prendre le pas sur qn. „a o lua înaintea cuiva” etc. Prezenţa arhaismelor poate fi un indiciu al vechimii şi deci al stabilităţii în limbă a EI. În structura EI pot fi întâlnite arhaisme lexicale (a face un feredeu, a da iama, a da paièle), arhaisme morfologice (a băga / a vârî în boale, a lua / a bate câmpii), arhaisme sintactice (a veni de hac, a avea de furcă; fr. faire panache), arhaisme semantice (a lua la rost). Există EI în care arhaismele au fost înlocuite cu un termen din limba curentă pe baza asemănării formale: a da sfoară-n ţară pentru a da şfară-n ţară „a da de ştire, a răspândi o veste” (analogia s-a realizat printr-un lexem intermediar – sfară „fum înecăcios”) şi a da paiele pentru a da paièle „a măguli, a flata pe cineva; a fi prea îngăduitor, a-i da (cuiva) nas” (DEX).

3. Toate elementele constitutive au acelaşi statut în interiorul îmbinării de cuvinte, fiecare element contribuind în aceeaşi măsură la realizarea sensului global al EI. Chiar şi în EI a bate măr pe cineva nu putem stabili o ierarhie a elementelor lexicale din structura respectivă, deoarece între lexeme se stabileşte o anumită coeziune ce nu permite indestructibilitatea întregului.

4. Gradul ridicat de stabilitate a EI: a arunca banii pe fereastră, fr. jeter l’argent par la fenêtre. Caracterul stabil al EI este produsul unei stări a limbii care se fixează în timp, dar şi în spiritul vorbitorilor, memoria fiind cea care reţine „beaucoup mieux les mots en groupe que les mots isolés”, după afirmaţia lui Bally (1951). Stabilitatea EI poate fi foarte bine observată la nivelul determinării substantivului ce intră în componenţa îmbinării de cuvinte. Lipsa articolului poate fi un mijloc de identificare a EI: a-şi tăia drum, a căuta nod în papură; fr. chercher noise „a căuta ceartă”, tenir tête „a ţine piept cuiva”, baisser pavillon devant qn. „a se da bătut în faţa cuiva” etc.

5. Din punctul de vedere al structurii, EI se caracterizează printr-o foarte mare diversitate. Cert este faptul că cele mai multe EI au în componenţa lor un verb. Vom încerca să prezentăm în cele ce urmează câteva structuri verbale în limbile română şi franceză, în speranţa stabilirii anumitor reguli comune de organizare. Pornind de la cele opt tipuri de structuri locuţionale propuse de Dimitrescu (1958), identificarea EI corespunzătoare structurilor respective se confruntă cu dificultatea stabilirii cu exactitate a posibilităţilor de combinare a părţilor de vorbire componente. Principalele structuri identificate sunt următoarele:

1. Vb.(+ pron.) + subst.: a sparge gheaţa, a spune/ a înşira gogoşi, a trage sforile, a da paièle, a drege busuiocul, a umbla creanga; fr. casser la gueule/ les os à qn. „a rupe oasele cuiva”, sauter le pas „a face pasul hotărâtor”, tenir tête „ a ţine piept”, y mettre un bouchon „a tăcea mâlc”, brûler la politesse à qn. „a spăla putina”, battre le pavé „a bate străzile”, (pop.) bouffer les briques „a mânca răbdări prăjite” etc.

2. Vb. (+ pron.) + prep. + subst.: a (o) lua la goană, a (o) pune de mămăligă, a (o) căuta cu lumânarea, a dormi ca un bolovan, a merge ca melcul, a-şi ieşi din pepeni, a trage pe sfoară, a scoate din sărite; fr. filer comme une flèche „a pleca ca din puşcă”, couper dans le vif „a tăia în carne vie”, tenir en bride/ lisière „a ţine pe cineva în frâu”, bondir de joie „a sări în sus de bucurie”, se coucher comme les poules „a se culca odată cu găinile” etc.

3. Vb. (+ pron.) + subst.+ prep.+ subst.: a apuca taurul de coarne, a pune paie peste foc, a tăia frunză la câini, a-şi pune pofta-n cui, a da bir cu fugiţii; fr. jeter (son) l’argent par la fenêtre, courir ventre à terre „a fugi mâncând pământul”, faire de la bouillie pour les chats „a tăia frunză la câini” etc.

4. Vb. (+ pron.) (+ prep.) + adv.: a da buzna, a tăcea mâlc/ chitic, a da gata „a isprăvi”, a-l da gata „a impresiona”; fr. couper court à qn. „a i-o tăia cuiva”, le prendre de haut „a vorbi de sus”, aller de mal en pis „a da din groapă în groapă” etc.

    

   La nivel semantic principiul esenţial de recunoaştere a EI este caracterul lor figurat, vehiculat de întreaga unitate frazeologică, coroborat cu caracterul idiomatic, al imposibilităţii deducerii sensului din suma sensurilor elementelor componente. EI sunt produsul unei transpoziţii semantice care conferă sensul particular, figurat, al întregului. Se produce prin acest fenomen o abatere de la regulile de selecţie obişnuite sau, altfel spus, nu se mai respectă regulile de proiecţie de pe axa paradigmatică a limbii pe axa sintagmatică a textului. Originea î.s.c. este individuală (orice inovaţie lingvistică este individuală), creatorul acestora pornind de la o realitate pe care o transpune în imagine. Dacă aceste îmbinări de cuvinte se transmit în timp prin repetiţie şi ajung să se impună în conştiinţa vorbitorilor limbii respective, atunci se poate spune că au căpătat stabilitate şi deci pot fi considerate EI. În general, EI îşi creează propriul semantism pe baza unor imagini care răspund nevoii de a transmite un concept, adesea abstract, prin ceva concret, operaţie ce se realizează prin intermediul figurilor de stil.

   EI a ţi se pune soarele drept inimă „a fi flămând” ilustrează procesul prin care recunoaşterea sensului se face de la imagine spre concept. Pentru ţăranul român stomacul şi inima sunt acelaşi organ, analogia făcându-se în baza următorului raţionament: soarele indică ora mesei, iar stomacul este denumit, în varianta populară a limbii, inimă. Legătura dintre cele două concepte soare şi inimă pare absurdă pentru vorbitorii de limbă română care nu împărtăşesc modul de gândire al lumii satului (Andriescu, 1956: 73-74). În franceză această expresie nu există ca atare, dar se poate identifica un echivalent precum avoir une faim de loup. Totuşi, după cum se poate observa, decodarea acesteia se face mult mai uşor decât în cazul EI româneşti.

   Foarte multe EI sunt realizate pe baza unei imagini: a stânge funia la par „a fi constrâns să faci un anumit lucru” (această EI funcţionează ca imagine numai pentru cei care cunosc obiceiul treieratului cu ajutorul cailor legaţi cu funia de un par), a trage butucul „a înşela, a induce în eroare”, a vedea cai verzi pe pereţi, a-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe oala, a fi prost ca noaptea; fr. en voir des belles/ des dures „a vedea pe dracul”, être sot à triple étage, être sot à vingt-quatre carats „a fi prost ca noaptea”.

   Tendinţa spre concret în limbă este o caracteristică a limbii vorbite. Spre deosebire de limba scrisă (varianta literară), înclinată permanent spre abstractizare, în limba vorbită, ca actualizare a sistemului, şi în limba literaturii artistice, imaginea joacă un rol foarte important. EI răspund nevoii de a reduce necunoscutul la cunoscut, de a reda abstractul prin concret, de a asocia dimensiunii intelectuale o dimensiune afectivă (Andriescu, 1956: 63). Dar şi limba vorbită operează cu noţiuni abstracte. Astfel pot fi identificate EI, mai puţine la număr, în care nu se mai pleacă de la ceva concret, ci de la abstract pentru a exprima tot ceva abstract: a fi alfa şi omega „a fi atotputernic”, a şti una şi bună „a se încăpăţâna în susţinerea unui punct de vedere”, a fi sau a nu fi, a tăia nodul gordian „a ieşi dintr-o situaţie dificilă” (expresii în care se poate observa influenţa limbii literare asupra limbii vorbite, variantă în care pătrund „cultisme” de diferite origini – (Dumistrăcel, 1980: 234)) sau de amorul artei „sensul dezinteresat al formulei.

   Din punct de vedere pragmatic, EI ţin de uzul colectiv, de întrebuinţarea lor de către vorbitorii unei limbi în diferite situaţii de comunicare. EI sunt mijloace de comunicare lingvistică şi culturală în acelaşi timp, prin utilizarea lor, în limba vorbită sau în limba scrisă, făcându-se trimitere la un fond tradiţional comun al vorbitorilor ce contribuie la realizarea unei coerenţe de grup, la sentimentul apartenenţei la aceeaşi comunitate.

   În limba vorbită, EI sunt prezente în orice situaţie de comunicare, contextul lingvistic şi extralingvistic justificând utilizarea şi clarificarea sensului acestora. Prin utilizarea lor, vorbitorii îşi manifestă nevoia de a exprima mult mai plastic informaţia pe care vor să o transmită, modalitatea aceasta fiind un mijloc de persuasiune. EI pot să-şi piardă semnificaţia pentru a asigura numai o funcţie fatică în vorbire sau pot să semnifice mai mult decât spun. Un tip special de EI îl constituie formulele rutiniere sau zilnice la care vorbitorii unei limbi recurg inevitabil. Aceste formule sunt elemente vide de sens, însă rolul lor în comunicare este esenţial, deoarece iniţiază, asigură dezvoltarea discursului şi îl pot închide. EI pot fi astfel definite nu doar ca mijloace de transmitere a informaţiei, ci şi ca elemente de conduită socială, cu funcţia de a facilita buna comunicare a participanţilor la situaţia de comunicare. O formulă precum Ce faci? / Ce mai faceţi?, fr. ça va? / Comment allez-vous? nu urmăreşte să exprime interesul emiţătorului faţă de receptor, ci de a începe o conversaţie, de a institui un raport de cooperare între participanţi. De asemenea, EI pot spune mai mult decât par să o facă, putând fi interpretate în sens contrar (ironic). Într-un context anume, o formulă precum Nu te jena! Dă-i înainte! Doar eşti la tine acasă! (fr. Ne te gêne pas! Fais comme chez toi!) poate avea înţelesul „mă deranjezi”.

   EI sunt prezente şi în limba scrisă, fie că este vorba de literatură, fie de discurs publicitar sau jurnalistic. Utilizarea diferitelor EI în literatură este un mijloc de caracterizare a universului uman prezentat, constituind în acelaşi timp mijloace de realizare a oralităţii. Opera lui Creangă este impregnată de prezenţa a numeroase EI cu funcţia de a conferi autenticitate, verosimilitate discursului personajelor sau vocii naratorului. Nu de puţine ori criticii au văzut în limbajul personajelor lui Creangă felul de a vorbi al ţăranilor moldoveni, omiţând faptul că literatura este o convenţie şi că vorbirea „ţărănească” este stilizată:

   „—Bunătatea dumneavoastră, milostivă cucoană, dar degeaba mai voiţi a strica orzul pe gâşte. Vedeţi bine că nu-l ducem noi la spânzurătoare numai aşa de flori de cuc, să-i luăm năravul. Cum chitiţi? Un sat întreg n-ar fi pus oare mână de la mână, ca să poată face dintr-însul ceva? Dar ai pe cine ajuta? Doar lenea-i împărăteasă mare, ce-ţi baţi capul?” (Ion Creangă, Povestea unui om leneş, în Opere (ediţia a II-a, bilingvă), Editura Meridiane, Bucureşti, 1965).

   În presa scrisă şi în publicitate, EI au funcţia de a atrage atenţia publicului deoarece se recurge la î.s.c. cunoscute de toată lumea, al căror sens nu necesită un efort de gândire din partea receptorului de mesaj. În acelaşi timp, discursul publicitar mizează şi pe caracterul ambiguu al formulării care trezeşte curiozitatea şi dorinţa cititorilor de a descoperi mesajul. Se recurge la EI deoarece aceste î.s.c. au un caracter figurat, oferind o coloratură specială textului / mesajului, caracter concis (se pune accent pe ceea ce este important în informaţie) şi chiar de dramatizare pentru că se mizează mai mult pe atitudinea afectivă a cititorului decât pe cea raţională în procesul de decodare.

   În concluzie, din punct de vedere pragmatic EI sunt utilizate fie ca formă lexicalizată (în această situaţie emiţătorul se reclamă de la aceeaşi cultură ca şi receptorul mesajului său), fie ca formă delexicalizată (dorinţa de a-şi afirma identitatea, de a lua distanţă faţă de această cultură). Din punctul de vedere al receptorului, acesta se simte satisfăcut după ce descoperă enigma din discursul publicitar (efortul de a înţelege o EI prezentă într-un context necunoscut). Mesajul transmis devine astfel loc de întâlnire a dimensiunii culturale cu cea inventivă, ludică (realizatorul discursului publicitar îşi ia orice libertate de a interveni în structura fixă a expresiei):

1. „Se caută căţei ispăşitori” este titlul unui scurt articol de ziar („Opinia Studenţească”, 249 / 2006)

2. fr. „La faim justifie les moyens.” pentru binecunoscuta expresie livrescă „La fin justifie les moyens.” sau „Mille et un désirs à deux heures d’ici.”, anunţ publicitar pentru o firmă de turism (în acest caz se mizează pe unitatea de „discurs repetat”, după formula lui Coşeriu, „Mille et une nuits.”)

   În acest tip de enunţuri EI au suferit anumite modificări, scopul fiind acela persuasiv. Evident, aceste îmbinări de cuvinte îşi pierd statutul de EI, dar ele pot oferi imaginea a ceea ce înseamnă destabilizare a unităţilor frazeologice. Formulele acestea nu anulează EI propriu-zise, ci doar mizează pe importanţa lor în vorbire în scopuri persuasive. Citind o reclamă publicitară de genul aceleia menţionate, vorbitorii fac imediat analogie cu EI autentică şi efectul produs asupra lor este considerabil mult mai puternic decât dacă s-ar fi recurs la un alt tip de enunţ.

    

    

   Bibliografie

   Andriescu, Alexandru, Valoarea stilistică a expresiilor idiomatice, în „Studii şi cercetări ştiinţifice”, Filologie, vol. VII, nr.1, Editura Academiei RPR, Iaşi, 1956, p. 63-75.

   Bally, Charles, Traité de stylistique française, 3^e éd., tome I, chapitre 2 – Action de l’instinct étymologique et analogique dans l’analyse des locutions composées, Editions Klincksieck, Paris, 1951, p. 65-82.

   Budagov, R. A., Introducere în ştiinţa limbii, trad. şi note de G. Mihăilă, cap. 1- Vocabularul, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, p. 11-167

   Colţun, Gheorghe, Frazeologia limbii române, Introducere, Arc, Chişinău, 2000, p. 11-31.

   Dimitrescu, Florica, Locuţiunile verbale în limba română, Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1958.

   DEX = Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a 2-a, Editura Academiei, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998.

   DF = Dicţionar francez – român, român – francez frazeologic, Elena Gorunescu, Editura Teora, Bucureşti, 2003.