NIVELURI ALE LIMBAJULUI ŞI CONCEPTUL DE COMPETENŢĂ LINGVISTICĂ

Profesor Andra Elena Diaconu

Profesor de limba și literatura română,

Școala Gimnazială Fitionești, județul Vrancea

Limba este un mijloc de comunicare între membrii unei societăţi şi este influenţată de de societatea în cadrul căreia funcţionează. Dar raportul e reciproc. Fiind cel mai important mijloc de comunicare limba, o anumită limbă pe care o cunosc numai unii oameni este elementul hotărâtor în construirea acestora ca grup separate, ca popor, naţiune, stat. Distincţia între popoare şi naţiuni urmează geografic în mare răspândire în spaţiu a limbilor respective, comunitatea lingvistică, faptul de a folosi cu toţi acelaşi mijloc de comunicare, fiind esenţial definitoriu pentru comunităţile economico-politice.[1]

Orice act de comunicare se desfăşoară între cel puţin doi vorbitori. În faptul că la actul lingvistic participă cel puţin două persoane rezidă esenţa socială a limbajului, însă orice act de comunicare cuprinde două moment foarte importante: codificarea şi decodificarea limbajului. Transformarea ideii în semne şi invers, folosind acest cod care este limba şi cercetarea acestor două procese specific umane relevă aspectul psihic al limbajului.

Comunicarea se realizează nu numai oral, ci şi prin scris. Deşi scrisul trebuie să ţină pasul cu aspectul vorbit, deşi de cele mai multe ori aspectul scris e determinat de cel oral al limbii, totuşi uneori vom constata şi o influenţă a scrisului asupra vorbirii. Mulţi lingvişti leagă aspectul îngrijit, literar, normat al limbii de existenţa scrisului.[2]

Limbajul, produs al societăţii umane, este o facultate exclusiv omenească, o însuşire definitorie a speţei umane. Orice mesaj lingvistic este emis de către oameni şi adresat, de regulă tot oamenilor. Faptul acesta determină o configuratţie anumită, global sau în amănunt, a limbii, în înfăţişarea căreia la tot pasul recunoaştem amprenta umană. Caracterul vocal şi raţional al mesajelor lingvistice face din limbaj un atribut eminamente omenesc. Sunetele limbii nu sunt produse involuntar şi inconştient, ci, dimpotrivă, cu intenţia de a transmite un mesaj gandit, rezultat al gândirii, al reflecţiei.

După parerea lui Eugen Coseriu, în Deontologia şi etica limbajului, vorbitorul este măsura tuturor lucrurilor în lingvistică, fiindcă limbajul e făcut de către şi pentru vorbitori, nu de către lingvişti, şi, deci, lingvistul trebuie să explice care este fundamental acestei nelinişti a vorbitorului care vrea să vorbească corect şi care se întreabă dacă este bines au nu este bine ceea ce spune, dacă modul lui de a vorbi este un mod corect , dacă există şi alte moduri superioare de a vorbi în aceeaşi limbă.

În cazul limbajului, fiind vorba despre o activitate foarte complexă , care se desfăşoară simultan pe trei niveluri, pe trei planuri diferite: 1) nivelul universal, al vorbirii în general, 2) nivelul istoric, al limbilor, 3) nivelul particular, al discursului, al actelor lingvistice şi al seriilor de acte lingvistice , există şi normele conţinute în limbaj, norme urmate în mod intuitive de către vorbitori şi aplicate tot aşa, în mod intuitive, drept criteria de judecată despre vorbire de către ascultători. Aceste norme sunt foarte complexe, însă corespund, în esenţa lor, celor două universalii determinante ale limbajului, anume creativităţii limbajului, faptului că limbajul este o activitate creatoare, cum se spune, activitate a spiritului, şi alterităţii limbajului, faptului că limbajul este o manifestare a situaţiei de a fi ,,cu cineva”, fapt care s-a interpretat ca natura politică sau politică-socială a limbajului.

Aşadar, limbajul se prezintă simultan pe aceste planuri, pe aceste trei niveluri: limbajul este întâi: 1) vorbire în general, independent de o limbă determinată, 2) el este însă totdeauna vorbire individual, într-o situaţie determinată, şi, 3) vorbirea unui individ anume, pe răspunderea acestui individ.[3]

În limbaj prin urmare pot fi distinse trei niveluri: unul universal, altul istoric şi altul individual, niveluri care, pe de altă parte , se disting mai mult sau mai puţin clar şi din punct de vedere practic.

Aceste trei niveluri sunt, până la un anumit punct, autonome. Astfel, nivelul universal urmează norme proprii (începând cu aspectele pur şi simplu materiale ale vocii), realizând de asemenea posibilităţi proprii, indiferent de limbile particulare, în mod analog, nu este cazul să considerăm nivelul individual ca simplă realizare a unei istoricităţi, deoarece la acest nivel întâlnim vorbitori poligloţi care cunosc şi realizează diferite tradiţii istorice, iar, pe de altă parte , nici un individ nu realizează singur toată tradiţia istorică. De aceea, într-un sens, nivelul individual îl depăşeşte pe cel istoric, dat fiind că un singur vorbitor poate vorbi mai mult de o limbă, în alt sens, acest nivel este mai limitat decât cel istoric, deoarece nici un vorbitor nu realizează Eugen Coşeriu ne vorbeşte despre cele trei planuri ale limbajului şi anume despre planul universal al vorbirii în general, planul istoric al limbilor, planul individual al discursului.

Acestor trei planuri le corespund:

a) cunoaşteri lingvistice autonome cu norme proprii şi diferenţiate, adică:

-cunoaştere(competenţă) elocuţională- a şti să vorbeşti în general o limbă sau alta;

-cunoaştere idiomatică-a şti să vorbeşti o anumită limbă;

-cunoaştere expresivă- a şti să vorbeşti în circumstanţe determinate, a şti să structurezi discursuri în conformitate cu circumstanţele.

b)conţinuturi lingvistice –desemnarea- referitor la realitate, la lucruri;

-semnificaţia- conţinut dat în exclusivitate de limbă de opoziţiile idiomatice funcţionale;

-sens- conţinutul propriu-zis al discursurilor, ca fiind dat de expresia lingvistică şi de determinările extralingvistice.

totalmente o limbă.[4]

Bogata istorie a lingvisticii din ultimele două secole arată că năzuinţa spre o foarte precisă delimitare şi o totală autonomizare a domeniului său de interes şi competenţă a fost şi este o iluzie şi un proiect aproape cu neputinţă de realizat. Din statutul limbajului de componentă esenţială a umanului şi din cel al limbii, de ipostază centrală a creativităţii omului ca fiinţă socială şi istorică, decurge locul privilegiat ocupat de lingvistică în ansamblul ştiinţelor umaniste. Prin precizia şi flexibilitatea repertoriului său conceptual şi terminologic şi, deopotrivă, prin varietatea teoriilor şi punctelor de vedere coexistente în sfera cercetării de specialitate, lingvistica poate juca cu succes rolul une punţi de legătură între diferite discipline moderne, într-o epocă în care abordarea inter- şi multidisciplinară apare ca un imperativ.[5]

Cuvinte cheie: limbă, limbaj

Prima sarcină a oricărei ştiinţe este aceea de a se defini pe sine însăşi, adică de a-şi defini obiectul, domeniul şi limitele sale. Lingvistica numită şi ştiinţă a limbajului, glotologie sau glosologie, şi mai puţin propriu filologie, filologie comparată, gramatică comparată, este ştiinta care studiază din toate punctele de vedere posibile limbajul uman articulate, în general şi în formele sale specifice de realizare, adică în actele lingvistice şi în sistemele de izoglose care, tradiţional sau convenţional se numesc limbi.[6]

Pentru majoritatea lingviştilor natura socială a limbajului este numai o premisă de lucru sau un adevăr prea evident, asupra căruia investigaţia noastră rar mai zăboveşte, deşi suntem încă departe de a – i fi evidenţiat toate implicaţiile atât asupra limbii cât şi asupra societăţii.

În mod obişnuit ne mulţumim să demonstrăm că limba este un fenomen social şi, pentru aceasta, luăm în consideraţie originea limbii, dependenţa ei de societate şi funcţiunile limbii.[7]

Limba este un mijloc de comunicare între membrii unei societăţi şi este influenţată de de societatea în cadrul căreia funcţionează. Dar raportul e reciproc. Fiind cel mai important mijloc de comunicare limba, o anumită limbă pe care o cunosc numai unii oameni este elementul hotărâtor în construirea acestora ca grup separate, ca popor, naţiune, stat. Distincţia între popoare şi naţiuni urmează geografic în mare răspândire în spaţiu a limbilor respective, comunitatea lingvistică, faptul de a folosi cu toţi acelaşi mijloc de comunicare, fiind esenţial definitoriu pentru comunităţile economico-politice.[8]

O dificultate pregnant întâlnită în ceea ce priveşte stabilirea statutului lingvisticii în ansamblul ştiinţelor moderne o constituie poziţia de graniţă ocupată de ştiinţa limbii în cadrul clasificării tradiţionale bipartite a ştiinţelor, în ştiinţe ale naturii şi știinţe ale spiritului.[9] În măsura în care multe din temele ,, de graniţă” care pe parcursul ultimelor două secole, au interferat cu sfera de cercetare a lingviştilor au fost în cele din urmă asumate de disciplinele lingvistice care tind spre autonomizarea propriului sistem (fonologia, psiholingvistica, sociolingvistica ), de ştiinţe tradiţionale care si-au precizat mai bine metodele (logica, epistemologia, psihologia), sau în câmpuri de cercetare aflate în plină expansiune şi în căutarea unui contur mai precis (filosofia limbajului, semiologia, lingvistica computaţională), lingvistica teoretică este percepută din ce în ce mai mult de specialişti ca o ştiinţă umanistă, preocupată în mod prioritar de precizarea şi rafinarea inventarului conceptual şi a metodologiei sale specifice.[10]

Orice act de comunicare se desfăşoară între cel puţin doi vorbitori. În faptul că la actul lingvistic participă cel puţin două persoane rezidă esenţa socială a limbajului, însă orice act de comunicare cuprinde două moment foarte importante: codificarea şi decodificarea limbajului. Transformarea ideii în semne şi invers, folosind acest cod care este limba şi cercetarea acestor două procese specific umane relevă aspectul psihic al limbajului.

Comunicarea se realizează nu numai oral, ci şi prin scris. Deşi scrisul trebuie să ţină pasul cu aspectul vorbit, deşi de cele mai multe ori aspectul scris e determinat de cel oral al limbii, totuşi uneori vom constata şi o influenţă a scrisului asupra vorbirii. Mulţi lingvişti leagă aspectul îngrijit, literar, normat al limbii de existenţa scrisului.[11]

Subliniind natura socială a limbii, suntem tentaţi să considerăm limba printre instituţiile umane, şi acest fel de a vedea lucrurile are avantaje incontestabile: instituţiile umane rezultă din viaţă în societate; acesta este şi cazul limbajului, care se constituie în principal ca un instrument al comunicării”[12]. Considerând limba ,,instituţie umană”, trebuie, însă să ne luăm anumite precauţii, pornite de la faptul că limba este faţă de celelalte instituţii, în cel mai înalt grad socială. De aici caracterul ei obiectiv, sensibilitatea minimă la transformările social-politice sau iniţiativele individuale care pot afecta atât de profund celelalte instituţii sociale. Caracterul obiectiv al limbii decurge, aşadar, cu necessitate din natura sa socială.[13]

Limbajul, produs al societăţii umane, este o facultate exclusiv omenească, o însuşire definitorie a speţei umane. Orice mesaj lingvistic este emis de către oameni şi adresat, de regulă tot oamenilor. Faptul acesta determină o configuratţie anumită, global sau în amănunt, a limbii, în înfăţişarea căreia la tot pasul recunoaştem amprenta umană. Caracterul vocal şi raţional al mesajelor lingvistice face din limbaj un atribut eminamente omenesc. Sunetele limbii nu sunt produse involuntar şi inconştient, ci, dimpotrivă, cu intenţia de a transmite un mesaj gandit, rezultat al gândirii, al reflecţiei.

Consecinţa faptului că mesajele cuprind gânduri, că sunt expresia raţiunii, a reflecţiei, o constituie organizarea limbii ca sistem de semne dublu articulate. […] Dubla articulare a limbajului nu poate fi considerată ca rezultat exclusiv al inteligenţei, al unei ,,raţionalizări” cât de cât deliberate, ci şi ca singurul mijloc de a se realiza comunicarea în condiţiile existenţei unor limite ale capacităţii omeneşti de articulare şi memorare.[14]

Indiferent de capacitatea intelectuală fiecare individ îşi exprimă gândurile, îşi manifestă afecţiunile şi dorinţele prin intermediul limbajului, bineînţeles unul ce se află în conformitate cu potenţialul său bio-psihic individual.

La Coseriu întâlnim urmatoarea constatare cu privire la omul antic, pus în contrast cu cel modern,şi anume, anticii concepeau limba ca determinare concretă a vorbirii, chiar dacă foloseau termini speciali, de exemplu ,,a vorbi latineşte”, ,,a vorbi greceşte”, pe când omul modern concepe limba mai curând ca pe o competenţă care se realizează în acte lingvistice (limbile ,,se ştiu” şi ,, se vorbesc”). Iar lingviştii consideră limba drept competenţă, dar şi ca limbă ,,abstractă” , elaborată ca ,,produs”.

Lingvistica modernă fie structural, fie generativ- transformaţională s-a cladit în baza acestei dihotomii în sensul că fără o concentrare asupra a ceea ce este esenţial, general şi social în limbă, şi ca o consecinţă fără ignorarea accidentalului, a particularului, şi individualului, nu ar fi fost posibil progresul realizat în lingvistică într-o perioadă relative scurtă.

Teoria lingvistică generativ-trensformaţională se preocupă în primul rând de vorbitorul- ascultător ideal, într-o comunitate lingvistică absolute omogenă, care îşi cunoaşte perfect limba şi nu este în nici un fel influenţat de asemenea condiţii irelevante din punct de vedere gramatical cum sunt limitele memoriei, distragerisau schimbări ale atenţiei şi interesului şi greşeli în aplicarea cunoştinţelor de limbă pentru realizarea unor acte concrete de performanţă lingvistică.

În termenii gramaticii generativ-transformaţionale competenţa lingvistică se referă la o singură dimenisune a limbii, gramaticalitatea, adică evaluarea oricărui act lingvistic drept corect sau incorrect din punct de vedere grammatical în funcţie de modul în care au fost respectate legile sintactice care l-au generat. Toate celelalte aspect ale limbii aparţin performanţei, iar evaluările actelor de vorbire din punctual de vedere al performanţei ţin de acceptabilitatea lor.[15]

Prin performanţă se înţelege comportamentul lingvistic efectiv, care se supune multor condiţii marginale contigue. Numai un astfel de comportament lingvistic se poate observa, se poate dobîndi şi înţelege.

Condiţiile marginale ale comportamentului lingvistic (memorie, atenţie, interes momentan, motivare) sunt analizate mai cu seamă în cadrul psiholingvisticii.

În schimb competenţa este întotdeauna capacitatea care stă la baza comportamentului efectiv. Un acces empiric la competenţă se obţine în primul rând, prin judecăţi ale vorbitorului, care se situează astfel în afara comunicării pe care o judecă. Competenţa se poate dovedi totuşi chiar şi atunci când observaţiile şi experienţele sunt prelucrate teoretic în mod corespunzător.[16]

Pentru a se rezolva această situaţie, se propune introducerea conceptului mai larg de competenţă comunicativă, care cuprinde atât competenţa gramaticală cât şi capacitatea de folosire a limbii în situaţii concrete de vorbire.

Competenţa comunicativă este capacitatea indivizilor izolaţi de a acţiona concret, prin intermediul limbii, într-o comunitate lingvistică […] prin ea se exprimă posibilităţile reale de comunicare, dependente cultural şi social de această comunitate lingvistică, în competenţa comunicativă a fiecărei persoane în parte îşi găseşte expresia sistemul de cerinţe şi reglementări sociale care guvernează comportamentul social-comunicativ al persoanelor din mediul înconjurător. Competenţa comunicativă se însuşeşte o dată cu capacitatea de a forma şi de a înţelege enunţuri structurate sintactic şi purtătoare de sens.

Competenţa comunicativă dă posibilitatea de creare a unor situaţii de vorbire, de situare adecvată a propriilor interese în cadrul lor şi, prin aceasta de clarificare şi redefinire a relaţiilor sociale, de comentare a situaţiilor de vorbire, inclusiv a acelora în care ne găsim noi înşine, de anticipare şi reconstituire a situaţiilor de vorbire.[17]

Procesul de învăţare a competenţei gramaticale merge mână în mână cu însuşirea unor reguli care guvernează folosirea adecvată a propoziţiilor în situaţii date. Or, acest proces este determinat de experienţa socială, de necesităţile sociale de comunicare.[…] O gramatică care-şi propune să reprezinte ce cunosc vorbitorii despre limbă include atât competenţa lor de a înţelege cum vorbesc alţii limba, cât şi capacitatea de a varia folosirea propriei lor gramatici în diferite contexte sociale.[18]

După parerea lui Eugen Coseriu, în Deontologia şi etica limbajului, vorbitorul este măsura tuturor lucrurilor în lingvistică, fiindcă limbajul e făcut de către şi pentru vorbitori, nu de către lingvişti, şi, deci, lingvistul trebuie să explice care este fundamental acestei nelinişti a vorbitorului care vrea să vorbească corect şi care se întreabă dacă este bines au nu este bine ceea ce spune, dacă modul lui de a vorbi este un mod corect , dacă există şi alte moduri superioare de a vorbi în aceeaşi limbă.

În cazul limbajului, fiind vorba despre o activitate foarte complexă , care se desfăşoară simultan pe trei niveluri, pe trei planuri diferite: 1) nivelul universal, al vorbirii în general, 2) nivelul istoric, al limbilor, 3) nivelul particular, al discursului, al actelor lingvistice şi al seriilor de acte lingvistice , există şi normele conţinute în limbaj, norme urmate în mod intuitive de către vorbitori şi aplicate tot aşa, în mod intuitive, drept criteria de judecată despre vorbire de către ascultători. Aceste norme sunt foarte complexe, însă corespund, în esenţa lor, celor două universalii determinante ale limbajului, anume creativităţii limbajului, faptului că limbajul este o activitate creatoare, cum se spune, activitate a spiritului, şi alterităţii limbajului, faptului că limbajul este o manifestare a situaţiei de a fi ,,cu cineva”, fapt care s-a interpretat ca natura politică sau politică-socială a limbajului.

Aşadar, limbajul se prezintă simultan pe aceste planuri, pe aceste trei niveluri: limbajul este întâi: 1) vorbire în general, independent de o limbă determinată, 2) el este însă totdeauna vorbire individual, într-o situaţie determinată, şi, 3) vorbirea unui individ anume, pe răspunderea acestui individ.[19]

Limbajul este o o activitate umană universală care se realizează în mod diferit, dar totdeauna conform unor tehnici istoric determinate, într-adevăr, toate fiinţele umane adulte şi normale vorbesc; într-un anumit sens, vorbesc întotdeauna (contrarul vorbirii este, de fapt tăcerea, care poate fi concepută numai în raport cu vorbirea: ca fiind ,,a nu vorbi încă”). Pe de altă parte, fiecare subiect vorbitor, vorbeşte în mod individual chiar şi în dialog; limbajul nu este niciodată activitate ,,corală”. Limbajul se prezintă totdeauna ca fiind determinat istoric; nu există vorbire care să nu fie vorbire într-o limbă.

În limbaj prin urmare pot fi distinse trei niveluri: unul universal, altul istoric şi altul individual, niveluri care, pe de altă parte , se disting mai mult sau mai puţin clar şi din punct de vedere practic.

Aceste trei niveluri sunt, până la un anumit punct, autonome. Astfel, nivelul universal urmează norme proprii (începând cu aspectele pur şi simplu materiale ale vocii), realizând de asemenea posibilităţi proprii, indiferent de limbile particulare, în mod analog, nu este cazul să considerăm nivelul individual ca simplă realizare a unei istoricităţi, deoarece la acest nivel întâlnim vorbitori poligloţi care cunosc şi realizează diferite tradiţii istorice, iar, pe de altă parte , nici un individ nu realizează singur toată tradiţia istorică. De aceea, într-un sens, nivelul individual îl depăşeşte pe cel istoric, dat fiind că un singur vorbitor poate vorbi mai mult de o limbă, în alt sens, acest nivel este mai limitat decât cel istoric, deoarece nici un vorbitor nu realizează totalmente o limbă.[20]

Limbajul se realizează, fără îndoială, în conformitate cu o cunoaştere dobândită ca atare şi se prezintă sub forma unor fapte obiective sau ,,produse”. Dar conform unei teorii celebre caracterizării formulate în termeni aristotelici de către W. Von Humboldt, limbajul nu este în esenţă lucru făcut, ,,produs”, ci activitate creatoare, care merge dincolo de propria sa ,,potenţă”, adică depăşeşte tehnica ,,învăţată”, în conscinţă, el poate fi examinat fapt de creaţie, ca fapt de tehnică (competenţă) şi ca produs, la fiecare din cele trei nivele evidenţiate mai sus.

La nivel universal, limbajul considerat ca activitate este vorbirea (în general), nedeterminată istoric, considerată ca tehnică, deci, ,, a şti să vorbeşti în general” (competenţă elocuţională); considerat ca produs, este ,,vorbitul”, totalitatea a ceea ce s-a spus (sau ceea ce se poate spune, cu condiţia să se considere ca ,,lucru făcut”). La nivel individual, limbajul ca activitate eset ,, discursul”, adică actul lingvistic (sau seria de acte lingvistice conexe) al unui anumit individ într-o anumită situaţie; din punctul de vedere al competenţei, el este competenţă expresivă (cunoaşterea cu privire la eleborarea ,,discursurilor”),iar ca produs este un ,,text” (vorbit sau scris), în mod analog, la nivel istoric, limbajul ca activitate este limba concretă, aşa cum se manifestă ea în vorbire, ca determinare istorică a acesteia; iar ca ,,potentă”, este limbă în calitate de cunoaştere tradiţională a unei comunităţi (competenţă idiomatică). Ca produs limba nu se prezintă niciodată în formă concretă, deoarece la acest nivel totul se ,,produce”(se creează), sau rămâne ca expresie spusă o singură dată, sau dacă se adoptă şi se conservă istoric, intră ca parte componentă a competenţei tradiţionale.[21]

Studiul acestei limbi abstracte- cunoştinţele posedate de către orice vorbitor nativ- a primit un impuls nou de la Chomsky care a accentuat încă o dată dicotomia saussuriană, ocupând competenţa sau cunoaşterea abstractă a regulilor limbii, performanţei sau selectării şi aplicării acestor reguli. Pentru Chomsky, lingvistica este studiul propriu-zis al competenţei şi el explică practica rezultată din paradoxul saussurian: aceea că obiectul propriu-zis al studiului lingvistic este o comunitate lingvistică abstractă, omogenă, în care toţi vorbesc la fel şi învaţă limba imediat. Mai mult, Chomsky insistă asupra faptului că datele lingvisticii nu sunt reprezentate de enunţurile individului studiat, ci de intuiţiile sale despre limbă- în primul rând, de judecăţile sale privind propoziţiile gramaticale sau negramaticale- şi, de asemenea, de judecăţi privind înrudirea propoziţiilor – propoziţii care înseamnă ,,acelaşi lucru”. Rolul teoriilor limbii este de a explica aceste intuiţii.[22]

În cadrul „competenţei”, E. Coşeriu distinge şi trei tipuri de norme corespunzătoare celor trei niveluri: la nivel universal – congruenţa, dată de regulile generale ale gândirii, precum şi de cele legate de vorbirea în general şi cunoaşterea lumii, la nivel istoric – corectitudinea, dată de sistemul de tradiţii ale vorbirii dintr-o comunitate (a şti să vorbeşti o limbă), la nivel individual – adecvarea , dată de cunoaşterea care se referă la comunicarea în anumite situaţii sau privind elaborarea discursurilor / textelor. Norma adecvării le poate suspenda pe celelalte două, iar cea a corectitudinii pe cea a congruenţei

Schema coşeriană a reprezentării limbajului

Eugen Coşeriu ne vorbeşte despre cele trei planuri ale limbajului şi anume despre planul universal al vorbirii în general, planul istoric al limbilor, planul individual al discursului.

Acestor trei planuri le corespund:

a) cunoaşteri lingvistice autonome cu norme proprii şi diferenţiate, adică:

-cunoaştere(competenţă) elocuţională- a şti să vorbeşti în general o limbă sau alta;

-cunoaştere idiomatică-a şti să vorbeşti o anumită limbă;

-cunoaştere expresivă- a şti să vorbeşti în circumstanţe determinate, a şti să structurezi discursuri în conformitate cu circumstanţele.

b)conţinuturi lingvistice –desemnarea- referitor la realitate, la lucruri;

-semnificaţia- conţinut dat în exclusivitate de limbă de opoziţiile idiomatice funcţionale;

-sens- conţinutul propriu-zis al discursurilor, ca fiind dat de expresia lingvistică şi de determinările extralingvistice.

Faptul că celor trei planuri ale limbajului le corespund cunoaşteri şi conţinuturi lingvistice autonome justifică delimitarea a trei lingvistici diferite, şi anume lingvistica vorbirii, lingvistica limbii şi lingvistica discursului sau a textului.

Limbajul are ca dimensiune originară, în afară de dimensiunea obiectivă şi dimensiunea intersubiectivă dată de alteritatea subiectului, adică faptul că omul este subiect vorbitor şi creator al limbajului. Limbajul este întotdeauna o expresie a intersubiectivităţii în sensul dublu de solidaritate cu o tradiţie istorică şi de solidaritate contemporană cu o comunitate de vorbitori, care de asemenea este istorică.

Distincţia între cele trei niveluri ale limbajului- nivelul vorbirii în general, cel al limbii şi cel al discursului sau textului – trebuie făcută şi pentru disciplinele lingvistice particulare deoarece rolul acestor discipline eset diferit, în funcţie de nivelul la care se referă. Astfel gramatica raportată la cele trei niveluri ale noastre, este respectiv: gramatica generală, adică teorie gramaticală: formă a gramaticii a cărei sarcină este de a defini categoriile verbale- ,,părţile de propoziţie”- categoriile, funcţiile şi procedeele gramaticale, gramatica descriptivă (a unei anumite limbi) şi analiza gramaticală (a unui anumit text).

Distincţia celor trei niveluri ale limbajului este importantă şi necesară din punct de vedere raţional fiindcă acestora le corespund şi trei niveluri de funcţionalitate, trei tipuri de ,,conţinut” lingvistic: desemnarea, semnificatul şi sensul.[23]

Investigaţia lingvistică, în calitate de descriere şi istorie, se interesează mai ales de aspectul tehnic al limbajului, adică de competenţa lingvistică, ceea ce este perfect comprehensibil, întrucât aspectul tehnic este cel care prezintă o mai mare uniformitate şi, în consecinţă, poate să se constituie mai uşor ca obiect al ştiinţei. Cu toate acestea, întreaga filosofie a limbajului demnă de acest nume, precum şi orice lingvistică conştientă de sarcina ei ar trebui să insiste în mod special asupra creativităţii lingvistice. Iar în ceea ce priveşte tehnicile înseşi, ele ar trebui, cel puţin, să fie studiate în măsura adecvată la cele trei niveluri ale lor.

În schimb, atenţia lingviştilor s-a concentrat până acum mai ales asupra nivelului istoric al tehnicii lingvistice, adică asupra limbilor: lingvistica- cea ,,modernă”nu mai puţin decât cea ,,tradiţională”- a fost în mod substanţial lingvistică a limbilor. Or, oricât de mult s-ar datora aceasta unor indubitabile necesităţi de cercetare şi predare, nu este legitim să fie ignorată importanţa celorlalte două planuri. Alături de lingvistica limbilor, există loc şi pentru o lingvistică a vorbirii, precum şi pentru o lingvistică a discursului (sau a textului), la fel de necesare pentru înţelegerea efectivă a limbajului (necesare, de asemenea pentru a înţelege mai bine funcţionarea limbilor ca atare).[24]

Bogata istorie a lingvisticii din ultimele două secole arată că năzuinţa spre o foarte precisă delimitare şi o totală autonomizare a domeniului său de interes şi competenţă a fost şi este o iluzie şi un proiect aproape cu neputinţă de realizat. Din statutul limbajului de componentă esenţială a umanului şi din cel al limbii, de ipostază centrală a creativităţii omului ca fiinţă socială şi istorică, decurge locul privilegiat ocupat de lingvistică în ansamblul ştiinţelor umaniste. Prin precizia şi flexibilitatea repertoriului său conceptual şi terminologic şi, deopotrivă, prin varietatea teoriilor şi punctelor de vedere coexistente în sfera cercetării de specialitate, lingvistica poate juca cu succes rolul une punţi de legătură între diferite discipline moderne, într-o epocă în care abordarea inter- şi multidisciplinară apare ca un imperativ.[25]

Bibliografie:

1. A. Martinet, Eléments de linguistique générale, Paris, 1960, traducere si adaptare la limba română de Paul Miclău,București, 1970

2. Eugen Coseriu, Deontologia şi etica limbajului

3. Eugen Coseriu, Lecții de lingvistică generală, traducere de Eugenia Bojoga, Editura Arc, 2000

4. Eugen Coseriu, Introducere în lingvistică, traducere de Elena Ardeleanu și Eugenia Bojoga, Editura Echinox Cluj, 1999

5. Eugen Coşeriu Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologogică, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1994

6. Liliana Ionescu-Ruxandoiu, Dumitru Chiţoran, Sociolingvistica, Editura Didactică si Pedagogică, Bucureşti ,1975

7. Eugen Munteanu, Introducere în lingvistică, Editura Polirom, Iaşi, 2005

8. Tratat de lingvistică generală, coord. Alexandru Graur și Lucia Wald, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1971