METAMORFOZELE „LOGICII” LUI TITU MAIORESCU

Prof. drd. GABRIELA IONESCU

Colegiul Tehnic Nr. 2, Târgu-Jiu, jud. Gorj

Rezumat: Manualul de Logică elaborat de Titu Maiorescu a contribuit substanţial la înfiinţarea şcolii româneşti de filosofie şi logică, fiind carte de căpătâi pentru generaţii succesive de filosofi români. „Logica” a fost elaborată cu migală pe parcursul a mai mult de un deceniu, autorul revizuindu-şi opera cu ocazia fiecărei reeditări. Necesară învăţământului universitar al vremii, cartea a apărut în opt ediţii, primele şase în timpul vieţii autorului, iar celelalte două postum. Deşi atacat în presa vremii de adversarii politici ai autorului, manualul a fost apreciat şi apărat de Mihai Eminescu şi Ioan Slavici, devenind pentru mai multe decenii o carte fundamentală pentru învăţământul românesc.

Cuvinte cheie: logica, filosofie, învăţământ, cultură,  prelegeri de logică, prelecţiuni populare, manual, ediţii succesive, logica elementară, metodologie, activitate didactică, însemnări autografe.

Manualul de Logică scris de Titu Maiorescu este una dintre lucrările cele mai influente ale culturii şi învăţământului românesc şi nici nu se putea altfel, dat fiind că autorul este cel care a pus bazele şcolii româneşti de filosofie şi logică, contribuind în aceeaşi măsură la modernizarea şi occidentalizarea învăţământului universitar şi preuniversitar românesc. Este cunoscut faptul că Maiorescu avea pre­dilecţie pentru studiul Logicii, încă de pe vremea când frecventa vestitul Theresianum, din Viena. În 1857, la numai 17 ani, când liceanul Titu Maiorescu audiază prelegerile profesorului Hermann Suttner de la Academia Theresianum din Viena, interesul pentru filosofie, logică şi psihologie va clarifica traseul formării şi maturizării sale spirituale şi sufleteşti.

Cum notează la 13 ianuarie1857: „Din Logică, pe care o ştiu foarte bine, nu mă întrebă profesorul” (Titu Maiorescu, Jurnal şi Epistolar), sau cum notează la 15 februarie1857: „La limba germană sunt primul, asemenea la Logică, unde am singura eminenţă”. Pentru ca la sfârşitul anului să considere că „Filosofia e o ştiinţă divină. Orice alt studiu pe de lături l-am părăsit acum”, după cum notează cu entuziasm în propriul Jurnal, la 9 decembrie 1857, pentru a ne spune la 31 de­cembrie în acelaşi an, că „Logica, această ştiinţă aşa de extrem de interesantă. Ea m-a adus, să năzuiesc spre cea mai bună formulare a cugetării, spre o exprimare fără greşeli, scurtă, adevărată, spre o ferire de acele cuvinte umflate şi goale, pe care tinerii sunt aşa de aplecaţi să le întrebuinţeze; ea mi-a insuflat întâi într-adevăr iubirea pentru o direcţie de gândire, de care niciodată nu mă voiu despărţi”. Tânărul îşi presimte destinul. 

Prima ediţie – Logica din 1876. Preocupare constantă în viaţa filosofului Maiorescu, Logica prinde contur într-o perioadă destul de tulbure a existenţei sale şi este publicată într-o primă ediţie  la editura Socec, în 1876, sub numele de: Logica. Partea I: logica elementară. Un manual de 110 pagini, didactic, abstract, precis, cu note abundente scrise în greceşte şi latineşte şi cu un aparat bibliografic impunător (partea a doua a Logicii - metodologia - a rămas un proiect ce se va concretiza mult mai târziu, în 1887).

Ca structură, Logica este diferită şi faţă de Prelegerile de logică din 1863  şi faţă de Elemente de logică pentru gimnazii din 1858, sugerând o viziune nouă, deductivistă, specifică logicii moderne.

Această primă ediţie a Logicii a iscat o întreagă controversă în legătură cu contribuţiile maioresciene în domeniu. Atacul a fost declanşat de un oarecare G. Zotu, prin aducerea în prim plan a unui pretins plagiat şi a unei serii de confuzii. Acest Zotu, profesor de limba greacă la Seminarul Central şi autorul unui manual de citire greacă, personalitate mediocră, era doar vârful de lance al antijunimiştilor, al intelectualilor de orientare liberală şi al celorlalţi adversari, neîmpăcaţi cu personalitatea complexă şi poziţia de lider câştigată de Titu Maiorescu în lumea culturii şi politicii româneşti. Să nu uităm că acest atac era îndreptat împotriva unui fost ministru al Instrucţiunii Publice (1874-1876), fost rector al Universităţii din Iaşi, întemeietorul societăţii literare Junimea (din 1863), al revistei Convorbiri literare (din 1867), conservator ca orientare politică şi polemist de renume. Faptul că G. Zotu publica în Columna lui Traian (aflată sub direcţiunea lui B. P. Haşdeu) în nr. 6 si 7 iunie-iulie 1877, o recenzie intitulată Titu Maiorescu. Logica. Partea I: Logica elementară şi reprodusă la scurt timp, aproape simultan în alte două ziare inamice ale timpului, clarifica ceea ce se urmarea prin acest atac concentrat: discreditarea lui Titu Maiorescu şi nu disputa ştiintifică loială. G. Zotu susţine în mod tendenţios că publicarea de către Titu Maiorescu a acestei lucrări constituie o greşeală, pentru faptul că oferă un text pe baza căruia se puteau judeca cunoştinţele sale filosofice, ,,mai contestabile decât elocinţa d-sale”. Deşi insinuant, nu foloseşte termenul de plagiat, G. Zotu găseşte că Maiorescu urmase îndeaproape în lucrarea sa, logica filosofului englez J. St. Mill, Sistem de logică deductivă şi inductivă. Învinuirea se referea la paragraful II al Logicii lui Maiorescu, unde sunt traduse câteva propoziţii referitoare la definiţia logicii, tezele privind tema şi utilitatea logicii, precum şi alte câteva obiecţii existente la Mill, fără să se arate şi sursa din care au fost luate. Pentru a-şi susţine ideea de plagiat, G. Zotu citează în paralel cele două lucrări. Apoi polemistul nostru constata caracterul eclectic, contradictoriu, nelogic al lucrării, prin faptul că autorul Logicii  îl părăseşte pe J. St. Mill şi se orientează neloial spre concepţia lui Herbart şi şcoala lui. Era de aşteptat ca Titu Maiorescu, redutabil polemist, să-şi apere lucrarea şi onoarea, dar Maiorescu s-a remarcat printr-o lunga şi indiferentă tăcere.

Acestei recenzii îi răspunde, în schimb, Mihai Eminescu în Convorbiri literare (XI, nr.5, 1 aug. 1877, p.199-200), un răspuns scurt - O recenziune - care pare a fi rezultatul unui răspuns mai amplu. Raspunsul lui Eminescu este admirabil prin concizie şi precizie, aratând că Logica lui Titu Maiorescu, este „cea mai bună scriere în această materie care a apărut vreodată în limba românească”. Poetul consideră că obiecţiile critice ale lui G. Zotu sunt “insinuaţiuni şi apucături neleale”, care privesc nu atât manualul de logică sau ştiinţa autorului, cât mai ales caracterul, personalitatea lui, deoarece „J. St. Mill figurează, între autorii întrebuinţati la lucrarea manualului de logică”.  Replica lui Eminescu este reprodusă sub titlul Notiţe literare în ziarul Timpul la 11 august 1877, probabil ca reacţie la apariţia în 4 august, în Presa, apoi în 5 august, în Telegraful, a atacului lansat de G. Zotu.

Amplul răspuns la obiecţiile lui G. Zotu nu se lasă aşteptat şi în Curierul de Iaşi, la 12 august 1877, Eminescu publică Observaţii critice, reprodus şi pentru publicul bucureştean în ziarul Timpul. Poetul arăta că textele incriminate de plagiat sunt de fapt citate ,,în mod cinstit în apendice între manualele întrebuinţate şi pentru manualul nostru”.

Polemica în jurul Logicii lui Maiorescu se încheie cu articolul lui I. Slavici, Bietul Dr. Zotu, publicat în ziarul Timpul la 23 şi 25 septembrie 1877 şi semnat Tanda. Prozatorul aduce laude lui Eminescu pentru apărarea manualului de Logică, însa crede ca i s-a acordat lui G. Zotu prea mare importanţă. Ioan Slavici îşi da toata silinţa, printr-un discurs tăios, de o mare duritate să demonteze încercarea de denigrare a lui Maiorescu, deoarece nu Logica lui era vizata, ci ,,omul care a scris-o şi, drept vorbind, nici de om nu e vorba, ci de puterea cu care stapâneste alte puteri."

A doua ediţie (1887) se îmbogăţeşte cu o parte de metodologie. Până la reîncadrarea în învăţământ   (10 oct. 1884) la Universitatea din Bucureşti, unde va susţine cursurile de Logică şi de Istoria filosofiei contemporane, Titu Maiorescu va desfăşura un număr însemnat de „prelecţiuni publice” din domenii relativ eterogene, unele cu caracter accentuat filosofic. Nota comună, definitorie a gândirii maioresciene în această perioadă o reprezintă legătura filosofiei cu activitatea de cunoaştere a realităţii, în special cercetările de filosofie aplicată la problemele culturii, societăţii şi învăţământului românesc. Concepţia maioresciană este dominată de kantianism, dar şi de ştiinţă, de apropiere de evoluţionismul spencerian prin intermediul darvinismului, dar şi de respingere a pozitivismului reprezentat de francezul Auguste Comte. Mult mai târziu, după 1890, Maiorescu încearcă să-şi tempereze elanurile metafizice prin asimilarea pozitivismului, reprezentat de Herbert Spencer, acumulând cunoştinţe ştiinţifice întinse, enciclopedice, latură cu urmări pozitive la unii dintre discipolii săi.

În acest plan general putem evalua accentele uneia sau alteia dintre direcţiile şi modelele filosofiei europene care l-au influenţat pe Titu Maiorescu în argumentarea unor probleme punctuale; dar în acelaşi plan putem include şi înţelege rolul de instrument eficace de cunoaştere, analiză şi critică pe care o atribuie logicii.

Timp de aproape 13 ani (25 noiembrie 1871-10 octombrie 1884), Titu Maiorescu a rămas fără catedră şi a fost silit să se consacre carierei de avocat. Este vorba de sentinţa din 24 martie 1870 a comisiei de judecată, prezidată de G. Costaforu, rector al Universităţii din Bucureşti, prin care Titu Maiorescu, profesor şi fost rector al Universităţii din Iaşi era destituit din învăţământ pentru neglijenţă, fiindcă cel învinovăţit „a surprins buna credinţă” a autorităţilor şi a compromis „demnitatea caracterului profesoral”.

În realitate, Maiorescu, cunoscut printr-o punctualitate aproape pedantă, constatând o diminuare constantă a auzului la urechea stângă, îşi luase un concediu de la Universitate (noiembrie 1869 - ianuarie 1870) pentru o serie de consultări şi tratamente la câţiva medici renumiţi din Berlin, dar avusese imprudenţa să pledeze în timpul concediului în diverse procese angajate mai înainte în faţa tribunalelor din ţară. Intrigă măruntă, condusă de însuşi ministrul G. Mârzescu şi care nu izbutise până la capăt deoarece,  în urma schimbării guvernului, noul ministru, Petre Carp, nu a aprobat decizia juriului prezidat de G. Costaforu, aşa că Titu Maiorescu fusese reintegrat la catedră.  Optând însă pentru viaţa politică (în 1871 Titu Maiorescu este ales deputat), a fost considerat doar „demisionat” de ministrul Christian Tell, începând cu data de 25 noiembrie 1871, datorită unei aşa-zise incompatibilităţi între obligaţiile profesorale şi cele parlamentare. Ironia sorţii a făcut ca după demisionarea generalului Chr.Tell, să fie chemat la Ministerul Cultelor tocmai Titu Maiorescu (7 aprilie 1874), care nu  se foloseşte de această conjunctură politică pentru a se reintegra în învăţământ. Faptul că nu fusese reintegrat nici de prietenul său Petre Carp, ministru al Cultelor în 1876, dovedeşte numai că viaţa politică îl cucerise cu totul şi că nu mai vroia să se întoarcă la Iaşi.  Va fi reintegrat definitiv în învăţământ la Facultatea de Litere din Universitatea Bucureşti după patru ani de la începerea conferinţelor publice de logică (1880-1883).

Pe de altă parte, o viziune completă ne obligă să amintim şi de o inedită activitate desfăşurată constant de Titu Maiorescu, începând cu primăvara anului 1863. Preocupat încă de tânăr de educaţia neamului, Titu Maiorescu a dus profesoratul şi în afara Universităţii, introducând cel dintâi în ţara noastră conferinţele populare sau prelegerile publice.

In concluzie, să remarcăm o inedită ipostază a lui Titu Maiorescu: demisionat din învăţământ, dar desfăşurând, cu o anumită regularitate, prelegeri publice pe diferite teme.

Prelegerile publice de logică din anii 1880-1881, ţinute săptămânal reprezentau o expresie a vocaţiei sale de a relua vechi obiceiuri profesionale şi, probabil, un antrenament, o preparare în vederea reintegrării în activitatea didactică. Tocmai ca rezultat al preocupărilor sale didactice, Titu Maiorescu publicase în 1876 manualul său de logică. În prefaţa la Logica. Partea I: Logica elementară din 1876, Maiorescu notează că manualul său reprezintă un rezumat scurt al prelegerilor logice ţinute la Universitatea din Iaşi în curs de aproape zece ani, perioadă ulterior precizată în a doua ediţie (1863-1872), şi arată ce conţinea în plus cursul ţinut la Universitate faţă de lucrarea publicată: expunerea controverselor după deosebitele sisteme filosofice şi, pe de altă parte, aplicarea teoriilor logice asupra vieţii intelectuale în practica ei zilnică. Despre prelegerile ţinute de Titu Maiorescu la Universitatea din Bucureşti, în perioada 1874-1875, ca premergătoare şi eventuală sursă de inspiraţie pentru prima ediţie a Logicii din 1876, nu a rămas nici o consemnare.

În prefaţa la a doua ediţie a Logicii (Bucureşti, 15 februarie 1887), completată prin adaosul Metodologiei, Titu Maiorescu notează: „Cererea unei a doua ediţii a acestui mic manual mi-a venit fără de veste. În patru săptămâni a trebuit să pregătesc pentru tipar îndreptările şi sporurile, ce după o repeţită propunere a acestei ştiinţe la Universitatea din Bucureşti în anii 1884-1886 mi-au părut neapărat.” Dacă îl putem înţelege pe Maiorescu de ce a pus accent în pregătirea ediţiei a doua a Logicii doar pe prelegerile ţinute la Universitatea din Bucureşti începând cu 1884, anul reintegrării lui în învăţământ, totuşi nu putem face abstracţie de reconstrucţia concepţiei sale filosofice - de prelegerile publice intitulate Logică şi aplicaţiile ei, ţinute de Maiorescu la Universitatea din Bucureşti în anii 1880-1881.

Prelegerile publice din 1880-1881 reprezintă singura mărturie preliminară pentru a doua ediţie a Logicii, aşa cum, în mod analog, cursul de logică ţinut de Maiorescu la Universitatea din Iaşi (1863-1864) şi prima realizare din tinereţe, din anul 1858, Elemente de logică pentru gimnazii., reprezintă două momente martor ale unui drum care s-a concretizat prin apariţia ediţiei prime a Logicii (1876).

Ediţia a doua a Logicii care va integra şi o parte de metodologie se va concretiza mai târziu, în 1887. Logica din 1887 nu va fi doar o nouă ediţie, ci va cunoaşte şi o altă configuraţie. Plecând de la aceeaşi identitate dintre „idee” şi „judecată” expusă în prima ediţie din 1876, Titu Maiorescu va ajunge la o nouă concluzie: „Elementele oricărei argumentări sunt astfel judecăţile şi împreunarea lor, însă judecata ca şi forma ei lingvistică, adică propoziţia se compune din subiect şi predicat. Forma generală a oricărui subiect şi predicat este o deosebită specie de reprezentări, numite noţiuni... Noţiunile sunt aşadar elementele de compunere ale judecăţii. Prin urmare trebuie să subîmpărţim logica elementară în trei capitole: 1) teoria noţiunilor; 2) teoria împreunării lor în judecăţi; 3) teoria împreunării judecăţilor, adică silogistica.”

Este o altă configuraţie, de vreme ce, pe lângă structura tripartită a Logicii elementare, Maiorescu adaugă definitiv Metodologia, cu următoarea structură: 1) teoria descrierii şi clasificării, 2) teoria definiţiei şi a diviziunii, 3) teoria demonstraţiei şi 4) teoria inducţiei. De remarcat că modul de împărţire a logicii în elementară (sau formală) şi metodologie (sau aplicată) era o modă a epocii. Doar temele incluse celor două componente diferă în funcţie de opţiunea fiecărui autor.

Selecţia riguroasă, raportarea critică la bibliografia utilizată, evitarea exagerărilor şi implicarea unor puncte de vedere personale, sugerează o construcţie modernă a Logicii, similară altor manuale existente în ţările occidentale ale timpului.

Ediţia 1898 - ediţie definitivă. Manualul de Logică va fi reeditat, într-o formă definitivă în 1898, ceea ce-i va permite lui Maiorescu să revină cu noi îndreptări şi adăugiri. În prefaţa la ediţia a treia, datată martie 1890, Maiorescu anunţă o singură modificare majoră referitoare la cuprinderea unei expuneri noi a silogismelor, ca rezultat al prelegerilor ţinute la Universitatea din Bucureşti în anii 1884-1890. Corecturile, schimbările şi modificările sunt însă mai numeroase, afectând în proporţii diferite şi celelalte capitole, inclusiv apendicele bibliografic.

Ediţia a IV-a din 1894, cu excepţia eliminării paragrafului 27 din capitolul Teoria silogismelor şi a Prefeţei din martie 1890, este fidelă ediţiei anterioare.

Ediţia a V-a din 1898 conţine schimbări neesenţiale, accentul fiind pus pe corecturi stilistice (Aurel M. Cazacu).

Manualul de Logică se va bucura de o largă circulaţie şi va reprezenta pentru câteva decenii una dintre cărţile fundamentale pentru învăţământul românesc. După retragerea lui Maiorescu din învăţământ (octombrie 1909), în timpul vieţii autorului a mai apărut ediţia a VI-a, în 1913, fidelă celei anterioare, iar după stingerea lui din viaţă (1917) a apărut şi ediţia a VII-a_, în 1919, identică celei din anul 1898. Logica lui Titu Maiorescu a continuat să aibă succes în învăţământul superior şi în cel liceal chiar şi după 1909, anul în care Maiorescu s-a retras de la Universitatea din Bucureşti. Cererea unor noi ediţii a apărut ca firească. Astfel, în 1913 apare ediţia a VI-a, iar după stingerea din viaţă a autorului (1917), ediţia a VII-a în 1919, ambele identice ultimelor revizuiri şi adăugiri din 1898.

Este adevărat că în primele decenii ale secolului al XX-lea apar numeroase studii, articole sau lucrări mai ample de logică. Rezonanţa lor este însă restrânsă, întrucât tratează probleme izolate sau de amănunt, opinii asupra unor probleme de logică sau asupra unor logicieni. Manualul după care studenţimea învăţa sistematic logica rămăsese tot acela al lui Titu Maiorescu. Prestigiul fostului magistru s-a menţinut, continuând să însufleţească pe toţi cei care studiau logica, chiar dacă nu erau „la cea dintâi învăţare” a acestei ştiinţe.

O nouă ediţie a Logicii, demnă de menţionat, a apărut în anul jubiliar al aniversării a 100 de ani de la naşterea lui Titu Maiorescu prin bunăvoinţa lui Iosif Brucăr, primul exeget al Logicii maioresciene, care integrează ediţiei a V-a şi însemnările autografe ale lui Maiorescu, găsite pe un exemplar editat în 1898. Această nouă ediţie a beneficiat atât de apariţia însemnărilor autografe ale lui Maiorescu, cât şi de un substanţial studiu istoric al filosofiei şi logicii maioresciene, studiul introductiv elaborat de Iosif Brucăr, intitulat Filosoful Titu Maiorescu.

Bibliografie:

1. Titu Maiorescu, Logica, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1940

2. Titu Maiorescu, Jurnal şi Epistolar, Editura Minerva, Bucureşti, 1975

3. Mihai Eminescu, O recenziune, în Opere, vol.IX, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1980

4. I. Slavici, Bietul Dr.Zotu, în Opere, vol.X, Editura Minerva, Bucureşti, 1981

5. Aurel M. Cazacu, O paradigmă a inteligenţei româneşti. Logica lui Titu Maiorescu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2007

6. I. Brucăr, Filosoful Titu Maiorescu, studiu introductiv la Logica de Titu Maiorescu, Editura Academiei  Române, Bucureşti, 1940