RELAȚII DINAMICE ÎN CADRUL TERAPIEI EDUCAȚIONALE COMPLEXE ȘI INTEGRATE

Profesor educator Mureșan- Chira Gabriel

Școala Gimnazială Specială Centrul de Resurse și Documentare pentru Educația Incluzivă/ Integrată, Cluj- Napoca

Psihopedagogia ca știință de sinteză și receptoare de caracteristici, concepte, tehnici și metode de intervenție, mijloace didactice, termeni și semnificații din mai multe discipline (psihologie, pedagogie, științe juridice, sociologie, medicină, asistență socială, etc.), sintetizează interdisciplinar cele mai importante informații în vederea modificării, ameliorării, diminuării, recuperării, compensării și corectării anumitor disfuncții și dizabilități, în așa fel încât, capacitatea de învățare, educarea, aptitudinile și capacitatea volitiv- cognitivă să fie valorificate la maximum, prin ceea ce fac sau ar putea face, să fie utili societății. Pornind de la valențele învățării comutative, programele din cadrul ariei curriculare T.E.C.I., propun intervenție modulară pe domenii progresive. Aceste programe deși sunt concepute sub forma unor structuri interdisciplinare specifice, pot răspunde solicitărilor beneficiarilor educației și pot conduce la ajustarea unor structuri și substructuri de personalitate ale elevilor cu C.E.S., activând totodată în scopul creșterii gradului de socializare, pregătire pentru viață, orientare școlară și profesională. Programele propuse pentru disciplinele cuprinse în aria curriculară T.E.C.I. dețin un caracter orientativ ce confirmă cadrului didactic calitatea de propunător de activități prin proiectarea corespunzătoare a acestora pe discipline, stimulând creativitatea, inovația, cât și asocierea la procesul terapeutic a mijloacelor T.I.C. Aceste categorii de terapie: stimulare cognitivă, socializare, formarea autonomiei personale, ludoterapie, terapie ocupațională, conferă un sens amplu termenului, sumarizând principii psihopedagogice, ordonând conduite, dezvoltând abilități inclusiv prin joc, atribuind învățării un puternic caracter comutativ- ludic

Cuvinte cheie: terapie educațională complexă și integrată (T.E.C.I.), cerințe educative speciale (C.E.S.), T.I.C.(Tehnologia Informației și Comunicării), stimulare cognitivă, învățăre comutativă, intervenție modulară, domenii progresive, implementare curriculară.

Stimularea elevilor cu cerințe educative speciale (C.E.S) solicită o adaptabilitate și o maleabilitate peste medie din partea cadrului didactic din învățământul special. Motivul pentru această afirmație poate fi găsit în prospectarea mediului educațional special, în particularitățile organizațional- psihologice ale acestui mediu însă, capacitatea cadrului didactic este testată în indicatori ca implementarea curriculumului, a ofertei acestuia și în cunoașterea psihologică a elevilor, în specificul procesului de învățământ și implementarea tehnologiei informației (T.I.C) în acest proces. Mai mult decât atât, personalitatea cadrului didactic trebuie să fie una echilibrată, deschisă, cu o mare capacitate de autocontrol. Cunoașterea metodicii privind actul de predare- învățare, evaluarea diferențiată, integrarea și exploatarea situațiilor concrete de viață, precum și analiza acestora din punct de vedere a medierii, integrarea lor în secvențe de lecție, duc la reconfigurarea secvenței de evaluare diferențiată și completează specificul mediului educațional special și special integrat. Ca răspuns la solicitările tot mai complexe venite din partea beneficiarilor educației și sesizate pertinent în dinamica procesului de învățământ, T.E.C.I conferă învățământului special o notă distinctă.

Psihopedagogia ca știință de sinteză și receptoare de caracteristici, concepte, tehnici și metode de intervenție, mijloace didactice, termeni și semnificații din mai multe discipline (psihologie, pedagogie, științe juridice, sociologie, asistență socială, etc.), sintetizează interdisciplinar cele mai importante informații în vederea modificării, ameliorării, diminuării, recuperării, compensării și corectării anumitor disfuncții și dizabilități, în așa fel încât, capacitatea de învățare, educarea, aptitudinile și capacitatea volitiv- cognitivă să fie valorificate la maximum, prin ceea ce fac sau ar putea face, să fie utili societății (Gherghuț, 2001).

Exercițiile de stimulare a elevilor cu C.E.S. nu sunt simple, ci dimpotrivă dețin o caracteristică complexă, devin tehnici de comunicare, tehnici de lucru (manualitate), jocuri de rol, abilități practice diverse centrate mai mult sau mai puțin pe individ sau pe grup (formarea autonomiei personale). Reprezentând o acțiune directă, conștientă și mai ales constantă, conceptul de stimulare a elevilor cu C.E.S. deține un spectru larg funcție de programa școlară, unitatea de învățare, proiectele de activitate pliate după planificare, individualitatea intervențiilor raportându- se la sinele elevului dar și la grupul din care face parte, rezultând o interacțiune cu ,‚ceilalți”. Comunicarea reprezintă componenta vitală, puterea cuvântului având capacitatea de a transmite receptorului mesajul cât și de a motiva, asociind frecvent exemplul personal. Școala respectiv mediul instructiv- educativ devine mediator al feed- back- ului, prin exerciții de stimulare dedicate elevolor cu C.E.S., tranzacționarea principiilor psihopedagogice nefiind limitate la o anumita vârstă sau la o anumită persoană ci, tranzitează dincolo de persoană în structurile sale cele mai intime ale personalității. Având un scop clar și fiind un proces specific uman, permanent și intenționat, desăvârșirea ființei umane se înfăptuește utilizând tehnici, incluzând personal specializat în cadrul complex al relațiilor interumane, interpersonale, urmărind dezvoltarea integrală, promovarea culturii, valorilor personale, pregătirea pentru viață, cadru de stabilitate prin norme, o punere în acord cu necesitățile societății contemporane. Deținând o tehnică proprie, psihopedagogia a inițiat un curriculum pentru copii cu dizabilități pentru a răspunde cerinței imperative a educației pentru toți, împreună cu toți unde resursa urmează copilul iar interesele acestuia vor preleva.

„ Mediul școlar este spațiul de întâlnire cu caracter formativ a copiilor cu educatorii“ (..) modelul educatorului este în primul rând un model valoric intelectual care le va oferi un bagaj de cunoștințe teoretice și practice copiilor„ afirma Enăchescu (cit. pag. 192, 2004), aspect ce confirmă afirmația că, sistemul de educație reprezintă unul dintre mediile organizaționale care planifică în funcție de posibilități viitorul parcurs al absolventului ca sursă și resursă finală a procesului de învățământ. Totuși, de- a lungul traseului educațional, sunt sesizați o serie de factori care, prin reconsiderarea unor structuri integrate și entității individuale, generează adaptarea instruirii funcție de aceste elemente și funcție de beneficiarii educației. Copilul subiect și obiect al educației răspunde acestor solicitări instructiv- educative mai mult sau mai promt, una din condițiile de răspuns optim fiind gradul de maturizare a arhitecturii cognitive raportată la etatea cronologică a acestuia. Și în acest caz, educația răspunde promt, prospectarea cerințelor educaționale fiind realizată, răspunsul fiind corespunzător. Educația caută să apropie, să pună în acord și de acord principii funcționale social- societale ăn așa fel încât beneficiarul educației să se regăsească în acest model.

Referitor la T.E.C.I. destinată copiilor cu C.E.S., se menționează faptul că, din necesitatea stimulării fizice a ariei de dezvoltare perceptive, cognitive și din punct de vedere al dezvoltării ariei personal- sociale, începând cu anul 1992, programa T.E.C.I. orientată modular, consideră că poate completa curriculumul deschis centrat pe copil și poate fi în concordanță cu principiile educației integrate. Totodată, procesul de învățământ dintr- o școală trebuie să vizeze pe lângă componenta compensator- recuperatorie și o constantă instructiv- educativă cu finalizare prin intermediul T.E.C.I.

Pornind de la valențele învățării comutative, programele din cadrul ariei curriculare T.E.C.I., propun intervenție modulară pe domenii progresive. La fundamentul acestor procese recuparatorii stau componente ca: educația senzorio- motrică, formarea autonomiei personale, sociabilitatea, o asigurare a terenului educației minimale cognitive și a integrării în comunitate. Aceste programe deși sunt concepute sub forma unor structuri interdisciplinare specifice, pot răspunde solicitărilor beneficiarilor educației și pot conduce la ajustarea unor structuri și substructuri de personalitate ale elevilor cu cerințe educative speciale, activând totodată în scopul creșterii gradului de socializare, pregătire pentru viață, orientare școlară și profesională. Cu toate acestea, programele propuse pentru disciplinele cuprinse în aria curriculară T.E.C.I. dețin un caracter orientativ ce confirmă cadrului didactic calitatea de propunător de activități prin proiectarea corespunzătoare a acestora pe discipline, stimulând creativitatea, inovația, cât și asocierea la procesul terapeutic a mijloacelor T.I.C. Aceste categorii de terapie: stimulare cognitivă, socializare, formarea autonomiei personale, ludoterapie, terapie ocupațională, conferă un sens amplu termenului, sumarizând principii psihopedagogice, ordonând conduite, dezvoltând abilități inclusiv prin joc, atribuind învățării un puternic caracter comutativ- ludic.

În vederea unei mai bune clarificări, am putea exemplifica aspectul particular al proiectării activităților specifice de T.E.C.I. la elevii cu dizabilități cognitive. Astfel, activitățile specifice prin conținutul lor se referă predominant la aria asupra careia se intervine, în acest caz activitatea predominantă este stimularea cognitivă dar, intervenția nu este ,,pură,, ci mai degrabă combinată, atrăgând în realizarea ei și alte valențe specifice inclusiv în mediul în care se desfățoara activitatea. Relațiile de interdependență cu implicații metodologice intermodulare/ intradisciplinare și intramodulare urmăresc așa după cum am amintit anterior îndeplinirea target- ului de specialitate care, deseori, deține un traseu diferit. Structura proceselor de cunoaștere și implicarea stimulării cognitive trebuie înțeleasă ca un proces de echilibrare mintală, prin crearea organizată a unei învățări deseori atipice, înlăturând rutina care se poate instala. Înbinând jocul cu învățarea, activitatea devine mai plăcută, mai stimulativă pentru elev deoarece, jocul face parte din activitatea lui zilnică, învățarea în sine devenind una de tip ludic. În aceste condiții profesorului i se cere un grat ridicat de imaginație, o structura a personalității așa modelată încât să fie maleabilă, creatoare, deschisă activităților noi, să dețină un grad peste medie din punct de vedere al comunicării și socializării, mai ales să aibă inteligența de a realiza o simbioză eficientă între programa școlară, specificul clasei la care activează și obiectivele specifice, măsurabile (cuantificabile) realizabile, incluse într- o perioadă de timp, pe care le are in atenție. Deoarece,, orice activitate umană pentru a fi eficientă trebuie susținută de aptitudini, capacități și motivații,, (cit. în Zlate, pag. 56, 2004), T.E.C.I, conferă învățării astfel de valențe accentuînd reperele itemice defavorabile, combinînd curriculumul în vederea atingerii unor obiective cel puțin minimale. Ca intervenție specializată ce decurge fluent, T.E.C.I., imprimă socializării un caracter adaptativ raportat la sine, la alții- ca mediu școlar și extrașcolar, utilizează repere în dezvoltarea inteligenței logico- matematice la un nivel personalizat funcție de posibilitățile beneficiarilor de educație. Deși T.E.C.I. se impune prin gradul ridicat al solicitărilor inovației, aceasta propune elevului o coparticipare situându- l în postura de coautor al acestei activități combinate, oferindu- i posibilitatea de a participa la parteneriate educaționale, concursuri tematice, la valorificarea produselor activității prin participarea la expoziții sau activități de voluntariat.

Frecvent activitățile de T.E.C.I. sunt sesizate ca formă de comunicare în echipă în care feede- back- ul este imediat. Spiritul de echipă întreține atmosfera în care grupul de elevi desfășoară activitățile, contribuind la creșterea gradului de creativitate. Accentul în acest sens cade pe atingerea unor obiective individuale și comune până la nivelul grupului de ”lucru”. Elevul coautor și participant direct beneficiază de aportul învățătorului/ profesorului educator dar, pentru aceasta, cadrul didactic va trebui să gestioneze corespunzător clasa de elevi cu cerințe educative speciale, sporind coeziunea grupului încurajând elevii individual și mai ales în grup, să diminueze conduitele ostile, de refuz în efectuarea sarcinilor școlare, toate acestea aparținând gradului de profesionalism și tactului cadrului didactic implicat. Nu în ultimul rând cadrul didactic poartă responsabilitatea managementului clasei de elevi cu C.E.S. și îndeplinirii sarcinilor de serviciu cu profesionalism, responsabilitate, atingerea indicatorilor de performanță, creșterea gradului de inovare adus procesului didactic, utilizând la maximum mijloacele de învățământ inclusiv T.I.C. pentru a forma la elevii competențe pentru viață.

Bibliografie:

1. Alois, Gherghuț. Psihopedagogia persoanelor cu cerințe educative speciale. Strategii de educație integrată, Editura Polirom, Iași, 2001.

2. Constantin, Enăchescu. Tratat de igienă mintală, Editura Poliron, Iași, 2004.

3. Mielu, Zlate. Leadership și management, Editura Poliron, Iași, 2004.

4. H.G. 125/2005, Monitorul Oficial. 977/ 2005.